Două inimi gemene, Chișinău și Teheran

Am primit un articol de la un student basarabean din Bucureşti. Îl plasez mai jos şi vă recomand să îl citiţi.

Suntem martori, în aceste zile, la strivirea aspirațiilor unui popor spre o societate deschisă. Autoritățile din Iran (atât cele religioase cât și cele civile) au refuzat să satisfacă cererea milioanelor de protestatari – repetarea alegerilor prezidențiale. Situația se prezintă cu atât mai gravă cu cât opozanții președintelui în exercițiu, Mahmoud Ahmadinejad, nu dispun de nicio pârghie legislativă pentru a determina puterea să accepte repetarea alegerilor, despre care s-a afirmat că au fost fraudate. Votul de aur nu este o opțiune pentru opoziția democratică iraniană. Singura opțiune viabilă este continuarea protestelor. În condițiile în care forțele de poliție au exercitat o presiune imensă asupra manifestanților, presiune concretizată prin morți și răniți (s-a tras în protestatari), este de așteptat că manifestațiile vor înceta, iar democratizarea Iranului va rămâne o aspirație de viitor.

Ideologia fundamentalistă islamică, adusă la putere în 1979 tot printr-o revoltă populară nu este, din câte am înțeles, pusă în pericol de către liderii opoziției anti-Ahmadinejad. Cel mai proeminent din aceștia, Moussavi, a declarat chiar că mișcarea de protest vizează reîntoarcerea la adevăratele principii ale republicii islamice, iar lozincile anului 1979 scandate de către protestatari vin ca o dovadă a acestui fapt. Iranul nu se va transforma, probabil, niciodată într-o democrație liberală de tip occidental, însă dorințele populației se îndreaptă spre schimbare. Schimbarea dictaturii cu un regim mai tolerant, schimbarea limbajului de lemn ideologizat cu dezbateri de idei care să respecte principiile pluralismului de opiniii, schimbarea izolării internaționale la care Ahmadinejad a condamnat țara cu construirea unei relații bazate pe încredere reciprocă și cooperare cu lumea occidentală.

Republica Moldova a avut parte, în ultimul deceniu, de un regim politic asemănător celui din Iran. Desigur, țara nu are în frunte lideri religioși care să folosească autoritatea patriarhală pentru a impune populației obediență față de conducătorii laici. În schimb, conducătorii laici ai Republicii Moldova s-au substituit liderilor religioși prin concentrarea în mâinile lor a unei puteri excesive pentru un stat democratic, putere pe care aceștia au încercat să și-o justifice printr-un șir întreg de factori legitimatori. În continuare, voi vorbi despre doi dintre cei mai importanți.

În primul rând, este vorba despre mitul vârstei de aur. Populația Republicii Moldova a fost foarte receptivă, în 2001, la discursul comuniștilor despre perioada de dinainte de 1989, cu pâinea de șaisprezece copeici și salamul de două ruble. Clipurile electorale ale PCRM din perioada campaniei electorale pentru alegerile anticipate din 2001 conțineau imagini din perioada sovietică ale câmpurilor cultivate de la marile colhozuri și sovhozuri, ferme zootehnice din care s-au construit aproape oriunde în republică și din care astăzi au mai rămas doar carcasele din piatră, tractoare produse la uzina din Chișinău și multe alte produse ale industriei sovietice. Oamenilor li s-a indus cu bună știință opinia că toate acestea se vor reface după venirea PCRM la putere, formațiune care s-a declarat, în 1994, continuator al PC din fosta RSSM. Folosirea simbolicii comuniste, construirea unui discurs foarte similar celui de dinainte de 1991 au indus populației opinia că ”vârsta de aur” sovietică se va putea reinstaura după 2001.

Mitul vârstei de aur a evoluat în ultimul deceniu de la atu principal care le-a permis comuniștilor să preia puterea la metodă de legitimare a puterii supreme a partidului și a rolului său conducător în societate. Acesta s-a perpetuat în decursul anilor schimbându-și caracteristicile dar rămânând același în esență. Astfel, în momentul de față, ”vârsta de aur” la care se raportează comuniștii moldoveni nu mai este perioada sovietică, deoarece aceasta și-a pierdut credibilitatea. Așa cum era și de așteptat, comuniștii n-au fost în stare ”să întoarcă timpul înapoi”, chiar dacă prin 2000 împărțeau organizau acțiuni de împărțire a salamului și a pâinii la prețurile din perioada sovietică, transpuse în lei moldovenești. Acum, aceștia și-au stabilit ca ”vârstă de aur” însăși perioada aflării lor la guvernare. În ultimele luni, s-au străduit să accentueze diferența dintre perioada anilor 90, atunci când pensiile și salariile nu se achitau la timp, și perioada de după 2001, în care, după afirmațiile lor, situația s-a schimbat în direcția pozitivă.

Opoziția actuală din Republica Moldova este egalată de către comuniști cu cei care au condus țara în perioada anilor 90, iar acest deceniu este prezentat ca o anti-vârstă de aur. Se ascunde în mod intenționat faptul că din iulie 1992 până în februarie 1998 țara a fost guvernată de către Partidul Democrat Agrar din Moldova, care avea în componența sa mulți foști comuniști din perioada sovietică, președinți de kolhozuri și sovhozuri, și care a legalizat Partidul Comuniștilor în 1994, după ce a câștigat detașat alegerile parlamentare. Doar din martie 1998 până în noiembrie 1999 s-a aflat la putere în Republica Moldova o coaliție de centru-dreapta, iar guvernul Sturza a fost debarcat la sfârșitul acestei perioade printr-un vot al PCRM și al PPCD. Ulterior, guvernul Braghiș a fost instalat inclusiv cu sprijinul PCRM, ceea ce înseamnă că perioada în care comuniștii s-au aflat la guvernare trebuie calculată începând cu sfârșitul anului 1999. În mod meschin criptocomuniștii agrarieni ai anilor 90, care au dus Moldova spre ruină economică sunt rebotezați ”democrați” de către ideologii comuniști. În mod enervant se omite impactul dezastruos al crizei financiare din august 1998 din Rusia asupra economiei și nivelului de trai din Republica Moldova, impact dezastruos determinat de dependența de Rusia, pe care aceiași criptocomuniști agrarieni au perpetuat-o de-a lungul perioadei în care s-au aflat la guvernare (1992-1998), iar comuniștii anilor 2000-2001 au ridicat-o în slăvi și au folosit-o drept cal de bătaie în campania electorală. În mod absolut strigător la cer propagandiștii comuniști pun semnul egalității între conducătorii Moldovei din anii 90, cei care au provocat prin oportunismul și corupția lor dezastrul economic, și liderii actualelor partide importante de opoziție. Mitul vârstei de aur, folosit de către comuniști, frapează prin fundamentul său construit exclusiv pe minciună.

Mitul conducătorului luminat nu este unul original, și, cel puțin în Moldova, ideologii comuniști nu s-au obosit să caute formule noi, inedite, de a-l exploata în scopul legitimării ”domniei” cât mai îndelungate a lui Voronin. Inaugurarea lui Ceaușescu cu un sceptru în mână (atribut al puterii monarhice) își găsește corespondentul în primirea lui Voronin la mânăstiri cu imnul imperial rus ”Doamne, ocrotește-l pe țar”. Continuitatea conducătorilor strălucitori ai țării, de la Mircea cel Bătrân până la Ceaușescu seamănă ca două picături de apă cu veleitățile președintelui în exercițiu al Republicii Moldova de ”continuator” și ”desăvârșitor” al faptelor „moldoveanului autentic” Ștefan cel Mare. Naționalismul ceaușist de carton constituie, după câte se pare, una dintre sursele de inspirație pentru retorica ”naționalist-moldoveană” a lui Voronin și chiar pentru tentativele de creare a unei noi națiuni – cea moldovenească. Am ajuns ca un om care, prin voturile câtorva zeci de cetățeni a ajuns șef al statului să dea ”indicații prețioase” în toate domeniile de activitate, de la tractoare până la stabilirea normelor de limbă și a teoriilor din știința istoriei. Un om cu o retorică de huligan și pușcăriaș, care își bate joc în cel mai deschis mod cu putință de jurnaliștii care îl împresoară cu microfoanele și camerele lor, este astăzi în măsură să decidă în chestiuni care îl depășesc din toate punctele de vedere. Chiar și naționalismul pretins moldovenesc pe care îl afișează este unul de mucava, pentru că președintele statului vorbește la reuniuni în limba oficială a altui stat. Un stat care, din ”pură întâmplare”, își menține trupe de ocupație pe teritoriul Republicii Moldova. Chișinău și Teheran sunt două orașe care s-au ridicat împotriva dictaturii. În ambele mișcările de protest au fost reprimate cu cruzime. În amândouă unii cetățeni se simt ostatici ai altor cetățeni. Atu-ul Republicii Moldova este faptul că, deși protestele de stradă au fost reprimate și au încetat, s-a reușit provocarea unor noi alegeri parlamentare, prin intermediul votului din parlament. Poporul iranian va trebui să se lupte în continuare în stradă pentru atingerea acestui obiectiv. El nu a putut beneficia, din păcate, de șansa de care am beneficiat noi. Șansa să revenim la normalitate. Privind scenele de groază de pe străzile capitalei iraniene, șansa pe care Republica Moldova a obținut-o își adaugă, pe lângă importanța pe care deja o avea, dimensiuni etice sporite. Cetățenii Republicii Moldova sunt datori să demonstreze lumii întregi că un regim antinațional, antiuman și care a proliferat metodele teroriste bolșevice ale anilor 30-40 poate fi înlăturat prin alegeri. Făcând asta, poate că le vom oferi și iranienilor șansa să spere într-un viitor mai bun.

Aștept un Emile Zola contemporan, care să acuze aceste două regimuri și, acuzându-le, să le grăbească sfârșitul. Nu știu din ce califat, emirat, raion, județ sau provincie va veni acesta, dar poate că experiența intelectualilor francezi ai sfârșitului de secol XIX ar putea să le dea de gândit intelectualilor noștri, care au păstrat aprinsă și până acum flacăra democrației. De ce să nu se transforme această flacără într-o torță?

Autor: Dan Nicu,

student în anul II la SNSPA, Facultatea Ştiinţe Politice