(Lectură) Evadarea din comunism

20 August 2009 17:05 Stela Popa Cartea de pe noptiera mea,

Parcă am avut un déjà vu când am citit cartea Domnicăi Rădulescu – Trenul de Trieste, apărută la Editura Tritonic din Bucureşti. Un roman pe care l-am sorbit şi l-am devorat într-o noapte. O temă care m-a captivat prin momentul zbuciumat şi incandescent din istoria României pe care îl surprinde aproape sublim – Revoluţia din 1989 şi tot ce s-a întâmplat în preajma ei.

Un roman în care şirul istorisirii este redat multiaspectual, atât prin aspiraţiile, cât şi experienţele proprii. Cum spunea Arthur Golden, romancier amercian – pentru că această carte a apărut prima dată în Statele Unite – cartea Domnicăi Rădulescu “este o călătorie năucitoare într-o ţară îndepărtată, frumoasă şi înfricoşătoare”. Prin extrapolare temopară am putea spune că ne este cunoscut subiectul, dacă ne raportăm la ceea ce trăim în zilele noastre. În continuarea ideii lui A. Golden, eu aş spune: cartea este o relatare complexă a unei evadări riscante din comunism, atât fizice cât şi existenţiale.

Eroina principală, Mona Maria Manoliu, este, după mine, o curajoasă şi o luptătoare. Faptul că nu au reuşit să îi inoculeze ideologia în vene, sau să o facă să se supună rigorilor, principiilor şi viziunilor comuniste, înseamnă mult. Cu un securist declarat, aproape oficial, pe urmele ei şi a familiei sale, cu prieteni omorâţi în condiţii neelucidate, cu o dragoste distrusă şi abandonată de nevoie acasă (în România), cu părinţi persecutaţi pentru viziunile lor democratice, Mona reuşeşte, până la urmă, să se rupă din calvarul ceauşisto-comunist. Într-un fel, reuşeşte să sară gardul, scăpând, metaforic vorbind, de rochiţa ei ieftină de cit, de ceaiul tare şi amar care, de cele mai multe ori, ţinea loc de cină.

Într-un cuvânt, scapă de convalescenţa comunistă şi se vindecă prin intrarea sa, deloc simplă sau uşoară, într-o lume nouă, civilizată, una la care putea doar să viseze.

Sună cunoscut?

UPDATE. Asta scriam la începutul acestei veri. “Trenul de Trieste” a devenit una dintre cărţile mele preferate. Şi ca să vă convingeţi că merită citită, vă propun un scurt fragment.

Prefaţă:

Mona, o adolescenta bucuresteana impulsiva, care evadeaza din Romania, se indragosteste de Mihai, un baiat din munti, Tineretea ei in Romania este un vartej de placeri senzuale, in ciuda fricii si dorintelor specifice unei vieti sub un regim comunist.  Desi Mona se lupta cu politia secreta si cu lipsurile, amintirile ei despre placerile tineretii si ale dragostei sunt categoric vesele. Povestea Monei se intinde peste ani, pe masura ce isi construieste o viata americana, care este intotdeauna umbrita  de viata pe care a lasat-o in spate.

Fragment de autor:

Partea intai: “Luni portocalii”

Am parasit tarmul Marii Negre cu pielea aurie si sarata, cu parul incalcit decolorat de soare, ca sa iau trenul care trece de-a lungul apelor albastre violete apoi pe langa campurile cu floarea soarelui din Baragan, si care apoi taie muntii prin padurile de rasinoase.

Am 17 ani. In fiecare vara impreuna cu parintii mei las strazile fierbinti ale Bucurestiului ca sa petrec doua saptamani pe plaja Marii Negre dupa care mai petrec doua luni de vara in casa matusii mele din Brasov, orasul de la poalele Carpatilor. In fiecare vara ma avant spre munte tanjind dupa racoare, aer curat si rasarituri stralucitoare.

De data asta am venit doar cu mama. In noaptea in care sosesc de la mare vreau sa ma plimb imediat prin imprejurimi. Tanti Nina, sora mamei mele, imi spune ca ar trebui sa ma odihnesc mai intai si sa nu ies afara asa, incinsa toata si transpirata. Ea iti spune mereu ce sa faci pe un ton calm, timid, ca si cum n-ar vrea sa te supere, nu ca maica-mea, care da drumul la ganduri pe un ton ascutit, obligandu-te sa asculti.

Verisoarele mele mai mici, Miruna si Riri, ma roaga sa ma joc cu ele. Miruna, care are aproape 10 ani si cei mai albastri ochi pe care i-am vazut vreodata, incepe sa planga si sa spuna ca niciodata nu ma joc cu ele si ca ma uraste. Riri, care are doar 5 ani si ochi negri ca mura, imi arunca in cap o cutie pentru jucarii, din lemn. Le spun ca o sa ma joc mai tarziu. Singurul caruia nu-i pasa ce fac este unchiul Ion, care sforaie zgomotos pe canapeaua din bucatarie, fiind prea obosit de la munca pentru a mai ajunge pana in dormitor.

Simt nevoia sa-mi racoresc trupul ars de soare in aerul proaspat de munte si sa alunec pe balustrada de marmura direct in noaptea racoroasa inainte ca mama sau matusa sa-mi spuna vreun cuvant.

Prin iunie simt o nevoie disperata de a pleca din Bucurestiul cu trotuarele sale aglomerate si fierbinti, cu cladirile sale greoaie si cenusii si cu troleibuzele sale incet miscatoare. Ocolul pe la Marea Neagra e ca un salt rapid intr-o poveste. Imaginea marii lucind in nuante de violet si verde smarald dimineata, asa cum o vad printre coloanele grecesti de un alb imaculat de pe marginea plajei, ma transpune mereu in vremea lui Ovidiu, exilat candva pe aceste tarmuri.

Imi place sa ma gandesc la mine ca la o Naiada pasind visatoare pe nisipurile fierbinti si alunecand incet in apele pline de o dantelarie de alge si de scoici sidefate. Pe la sfarsitul celei de-a doua saptamani, corpul ma doare din cauza soarelui si a bucurestenilor care ocupa fiecare metru patrat de plaja cu corturile lor improvizate si cu cearsafurile lor colorate. Atunci incepe sa-mi fie dor de padurea de pini si de racoarea umbrei.

Pana la urma aici, la inaltime, ma simt ca acasa; nu intr-o poveste, nu intr-un loc de unde vreau sa fug ci intr-un loc unde trupul meu se simte implinit si unde inima imi pulseaza constant. Niste voci de copii se aud din spatele zidurilor groase de piatra care marginesc strada. Pe straturile aflate de-a lungul trotuarelor sunt maci sangerii si galbenele portocalii. Chiar dupa colt este o piata si aud ecouri slabe ale vocilor taranilor care-si lauda rosiile si ridichile, pepenii si cartofii de primavara. Vara, piata este singurul loc unde mai poti cumpara mancare fara sa stai la o coada interminabila. In Romania mancam mai bine vara.

O vad pe Cristina, prietena mea din copilarie. Cu cozile ei castanii prinse in jurul capului, imi spune pe nerasuflate ultimele noutati fara nicio introducere si fara sa ma salute, ca si cum se astepta sa ma intalneasca pe strada in seara asta.

- Ai auzit de Mariana? Mihai a omorat-o, spune Cristina. La sfarsitul lui aprilie au plecat amandoi, intr-o excursie de trei zile. Veneau dinspre Piatra Craiului incercand sa ajunga la cort inainte de lasarea intunericului. El mergea in urma ei si, din greseala, a dislocat un bolovan. A lovit-o in cap si a omorat-o pe loc.

Cristina plange cu sughituri. Era prietena buna cu Mariana, de la ea invatase sa sarute si sa faca dragoste, lucruri pe care ea mi le spunea mai apoi mie. Incerc sa mi-o imaginez pe Mariana. O admiram. O invidiam pentru vocea ei ragusita si pentru felul in care scotea rotocoale de fum din tigara. Imi placea felul ei de a se arunca, nepasatoare, in poala prietenului ei infoindu-si fustele tiganesti. Dar cel mai bine mi-l amintesc pe prietenul ei, Mihai Simionu. Avea ochii verzi si genele lungi si canta la chitara cantece melancolice. Noutatile Cristinei legate de accident ma ingrozesc, dar intr-un fel nu-mi pare rau de Mariana.

Mihai si Mariana erau cu 4 ani mai mari decat mine si Cristina, iar noi doua eram fascinate de ei si de iubirea lor. Uneori ii urmaream si ii spionam. Ma uitam la Mihai cu coada ochiului in timp ce mergea, fluierand, de mana cu Mariana. Il vad aievea mergand dar nu mai este nimeni sa-l tina de mana.

In loc sa ne indreptam catre bulevard ne intoarcem in cartierul nostru. Cristina nu vrea sa fie vazuta de toti, plangand. Trecem pe langa niste case de piatra galbene, portocalii si albastre, frumos aliniate, inspre parcul de la capatul strazii si-l vedem pe Mihai mergand in cercuri in jurul bancii de lemn unde el se saruta cu Mariana si canta pana tarziu in noapte. E nebarbierit si poarta niste pantaloni grosi, de schi, in carouri, bocanci si o camasa sifonata cu maneci scurte. Cand il vede, Cristina incepe din nou sa planga si ii spun sa plece acasa si sa ma lase singura cu el.

Ma uit la el cum fumeaza Carpati fara filtru, aproape ca o gluma proasta. N-am inteles niciodata de ce asemenea tigari puturoase sunt denumite dupa cele mai frumoase comori naturale ale noastre. Tigarile romanesti, amare si acre, sunt cele mai proaste din lume. Deodata, ma doare sufletul vazandu-l cum fumeaza si se plimba furios, ranit dupa pierderea suferita. Ma indrept catre el, ii tin fara jena calea, asa ca nu poate sa ma evite. Trebuie sa se uite la mine. Si se uita. Lasa furia deoparte si imi zambeste privindu-ma crucis, cu ochii lui verzi, prin fumul de tigara. Il intreb daca vrea sa se plimbe cu mine. Da din cap ca da.

Luna plina pare foarte aproape. El merge repede, cu capul plecat. Nu pot tine pasul. Fata inca imi arde de la soarele Marii Negre si de la noaptea de vara, de la luna plina si de la ochii lui verzi. Ard ca taciunii aprinsi. Stralucesc in intuneric.

In alimentare nu gasesti nici carne si nici hartie igienica. Faina, uleiul si zaharul sunt rationalizate. Lumea spune ca-i aproape la fel de rau acum, in 1977, ca pe vremea lui Stalin. Cel mai rau e ca intalnesti barbati in haine de piele neagra, cu ochii mici, care te urmaresc la fiecare colt, la fiecare etaj al fiecarei cladiri, si asculta orice linie telefonica. Vor sa afle daca te plangi, daca spui bancuri, daca vorbesti cu strainii, daca te gandesti sa pleci din tara si de unde faci rost de tigari Kent. Intr-un fel sau altul, multa lume reuseste sa fuga din tara. Aproape zilnic auzi vesti despre cutare si cutare care a plecat intr-o excursie in Germania si nu s-a mai intors, sau care s-a dus in Iugoslavia si apoi a facut cumva sa ajunga in Italia.

- Ce norocosi, spunem noi mereu. Tipi destepti, bravo lor!

La scoala, printre orele de chimie organica si literatura comparata sau ore de filozofie occidentala, invatam si despre planul cincinal socialist al cooperativelor agricole de productie, despre productia de unelte si tractoare si despre utopica fericire socialista dintr-un viitor nu prea indepartat, unde toata lumea munceste dupa posibilitati si primeste dupa nevoi.

Avem impresia ca ne situam intr-un fel de tranzitie in care, cu exceptia celor mai importanti lideri de partid si a securitatii, care cumpara din magazinele speciale si secrete ale partidului, nimeni nu poate sa-si asigure nici macar strictul necesar. Alimentarele sunt goale iar rafturile de otel stralucesc de curatenie in asa fel incat poti sa-ti vezi chipul alungit, reflectat de marginea metalica. Daca ai noroc, la cele mai neasteptate ore din zi poate sa vina un transport de branza sau de aripi de pui in cartierul tau, odata cu cozile lungi care se formeaza instantaneu. Cei care sunt ultimii la coada, in general par lipsiti de speranta: n-o sa mai ramana nimic pe raft, stiu ei, cand o sa le vina randul. Vor pleca cu sacosile goale si vor incerca sa gaseasca si alte cozi prin oras, unde poate vor avea norocul sa fie primii la unt, sardine sau la hartie igienica. Bancul zilei e ca romanii nu mai au nevoie de hartie igienica pentru ca nu au dupa ce s-o foloseasca.

In vara asta cand implinesc 17 ani, infloresc ca femeie si nu-mi pasa de magazinele goale si de ratiile de zahar si faina. Ochii mei albastri stralucesc. Membrele mele lungi sunt incordate si nelinistite. Parul meu de culoarea graului salbatic flutura in toate directiile iar in trup simt un mare dor. Nu ma intereseaza decat ca acest barbat care-si jeleste iubirea pierduta sa-si intoarca ochii spre mine si ma vede, cu parul meu decolorat, cu fata si umerii arzand, sa cante la chitara, pentru mine, unul din cantecele lui melancolice. Doar pentru mine. Mirosul de pamant si moarte din inima lui ma innebuneste de dorinta. Vreau sa fiu acolo, in miezul inimii lui unde miroase a pamant reavan. Vreau ca el sa fie primul meu iubit: amar, furios, mirosind a tigari romanesti fara filtru si jelind dupa o fata moarta.

Este anul marelui cutremur iar florile roz si sangerii par sa infloreasca toate deodata din pamantul crapat. Lacomul, neiertatorul pamant negru! Ma intreb daca Mariana a mai avut timp sa gandeasca, sa se ingrijoreze, sa se infioare la gandul propriei ei morti. Ma intreb daca Mihai a fost doar neatent cand a dislocat bolovanul acela din varful dealului, sau daca o fi fost altceva si Cristina nu mi-a spus sau poate ca nici ea nu stie. Stiu ca si alti barbati erau indragostiti de Mariana. Stiu ca mergeau cu totii, in gasca, pe munte. Poate ca Mariana flirtase cu Radu, cel mai bun prieten al lui Mihai, un pic prea mult, asa cum avea uneori obiceiul. Poate ca Mihai era intr-o criza de gelozie. Poate ca fusese o crima pasionala. Imi amintesc de certurile lor pana noaptea tarziu la o margine de parc unde se adunau toti copiii din cartier. Mariana izbucnea mereu in lacrimi si fuma tigara dupa tigara si isi infoia fustele colorate dand sa plece. Apoi Mihai o strangea cu putere si intr-o clipa trecea de la furie la tandrete si incepeau sa vorbeasca in soapta si sa se sarute. Ma uitam fascinata la ei simtind in mine o durere delicioasa.

Cum merg alaturi de Mihai ma gandesc ca n-a mai fost niciodata asa o luna plina si portocalie si asa un loc mirosind a reavan in inima cuiva, unde eu sa ma inscaunez ca o regina nemiloasa.

- Au ras-o pe cap, spune el, avea o gaura mare la ceafa. I-au taiat buclele ei frumoase si castanii ca sa vada gaura din ceafa ei. De ce au trebuit sa faca asta?

Stinge tigara pe jos si priveste in departare. Mai mergem un pic iar luna se mareste sub ochii nostri, portocalie, rotunda, imensa. Vreau sa-l iau de mana si sa-l fac sa se uite la mine.

Ma impiedic in sandalele mele purtate, ieftine. Picioarele imi sunt inca pline de nisipul si sarea adunata in sandale de pe plaja. Talpile ma ard cu fiecare pas pe care-l fac ca si cum ar fierbe pamantul. Ma sprijin de el facandu-l sa se opreasca. Degetele lui imi ard pielea bratului.

- Hai sa bem ceva, ii spun. Azi e 15 august, Sf. Maria Mare. E ziua mea de nume.

- Credeam ca esti pagana, spune el.

- Sunt. Doar ca-mi place sa beau de ziua sfintei mele. Imi sarbatoresc numele.

- Te cheama Maria? Matusa ta, Nina, iti zice mereu Mona.

- Matusa mea Matilda, sora lui taica-meu, s-a rugat la Sf. Fecioara in timpul nasterii mele, asa ca a trebuit sa fiu botezata si cu numele ei, pentru protectie. Mona Maria.

- Mona Maria.

Zambeste si spune ca i se pare amuzanta aliteratia. Spune ca seamana cu numele unei stele de cinema.
Trecem pe langa blocul matusii mele. O aud pe mama strigandu-ma de pe balcon, spunand ca e tarziu si ca trebuie sa intru in casa. Ii spun sa ma lase in pace ca sunt destul de mare sa stau pe-afara cat vreau. Continuam sa mergem.

Mihai spune ca este un magazin cu bauturi langa gara. Mergem mai multa vreme fara sa vorbim. Vedem dara de fum a unui tren plecand din gara si doi tineri sarutandu-se la coltul strazii. Ii invidiez pe toti indragostitii, vii sau morti. Mi-e sete si sunt ametita si ma indragostesc cu fiecare pas pe care-l fac la bratul lui Mihai, privindu-i profilul, genele lungi si dese si ochii verzi, tristi. In noaptea asta, de ziua numelui meu, nu-mi pasa de ratiile de zahar si faina, din moment ce magazinul are tuica, si mereu are.

Cumparam tuica ieftina si ne intoarcem in cartierul nostru. Dar cand suntem pe punctul de a traversa strada, catre blocul matusii mele, il iau pe Mihai de mana si il imping pe o strada laterala. Intunericul miroase a regina noptii, floarea mea preferata. Bem din aceeasi sticla acolo, in mijlocul drumului, ca sa sarbatoresc ziua numelui meu.

Rad atat de tare ca ma podidesc lacrimile. Luna se multiplica. E minunat sa ai asa o multime de luni deasupra capului, si sa simti parfumul de regina noptii si sa te tii de mana cu acest barbat trist care deja se gandeste sa ma sarute. Sunt vie. Sunt aici, razand in fata lui, arzand bronzata si privind mai multe luni pe cer. Ma asez pe iarba de pe marginea trotuarului sub sirul de plopi, alaturi de gardul de fier care separa strada de parcul din fata blocului matusii mele. Vecina de dedesubt trece pe langa mine cu o sacosa de cartofi in mana. Scutura din cap si bombane ceva despre „fetele de la oras“.

Mihai sta langa mine si privim cerul si lunile in halouri portocalii. Timpul se opreste in loc. Timpul se opreste exact ca atunci cand Dr. Faustus ii cere diavolului sa opreasca in loc clipa, pentru ca-i atat de frumoasa.

Tocmai am citit Dr. Faustus la ora de literatura comparata. Urmez cursurile unui liceu de filologie in Bucuresti. Citim toate cartile din lume. Am prieteni care merg la Liceul englez, sau la cel Francez sau Italian. Tatal meu si prietenii lui poeti si artisti cred ca este un fel de bresa in sistem. Probabil ca partidul a sarit peste amenintarea orelor de literatura comparata, fiind prea ocupat sa distruga orice altceva. Nu-mi place Dr. Faustus dar imi place replica: „O, Doamne, fa aceasta clipa sa stea, ca-i atat de frumoasa!“. De ce sa scrii sute de pagini plicticoase despre diavol si toata acea targuiala a sufletului, cand autorul putea sa lase doar aceasta fraza simpla? Aceasta clipa, acum, in vara asta romaneasca, intr-un orasel din Carpati. Vreau sa dureze vesnic, cat traiesc eu pe pamant. Acolo, in miezul inimii lui si a pamantului rascolit: ma vad inflorind, regina a noptii, proaspata si carnoasa.

Nu stiu ce se mai intampla dupa aceea. Ma trezesc in casa matusii mele, in pat, langa cele doua verisoare ale mele. Matusa, unchiul si mama ma cearta. Trec cateva zile si nu-l vad pe Mihai. Parca-s somnambula. Apoi vine 23 August, sarbatoarea nationala a Romaniei, sarbatoare comunista, in care oamenii trebuie sa defileze pe strazi, cu steguletele rosii ale partidului in maini, scandand Nicolae si poporul, Nicolae si partidul. Daca nu scandezi destul de tare, cineva in haina de piele te-ar putea observa. Matusa si unchiul trebuie sa mearga la defilare. Toti adultii sunt plecati, verisoarele mele sunt prin vecini, iar eu am ramas singura.

Ma indrept catre strada lui, la doua blocuri mai incolo, la capatul sirului de case colorate pastel. Casa lui e mai mare decat celelalte si e cenusie, nici galben piersica si nici verde tei ca celelalte. E o casa de piatra cu acoperis rosu de tigla. Sunt trei apartamente acolo, dar arata ca o casa unitara, iar curtea din fata e separata de strada printr-o poarta de fier caramizie. Stiu ca apartamentul lui Mihai e la parter pentru ca in verile trecute il vedeam prin ferestrele deschise stand langa Mariana, ori de cate ori treceam prin cartier cu Cristina. Uneori il spionam si le vedeam capetele apropiate, sarutandu-se. Alteori el canta la chitara pentru ea si sunetele corzilor rasunau afara ca niste randunele stranii care zburau prin tot cartierul. O balada a muntelui in lumina lunii.

Ma plimb in sus si in jos pe strada spionandu-i casa. O trecatoare se opreste si ma intreaba daca ma poate ajuta, daca m-am ratacit. Ii spun „Nu, multumesc, doar astept pe cineva“. Apoi, ca si cum s-ar adeveri, usa grea de sticla de la casa lui se deschide si Mihai iese afara, purtand aceeasi camasa sifonata si pantalonii in carouri de saptamana trecuta, dar acum e barbierit. Merge leganandu-se pe o parte, de parca ar schiopata. Il intampin. Ne oprim si ne uitam unul la celalalt.

- Hai sa-ti arat un loc pe munte, spune ca si cum pe mine m-ar fi asteptat. Un loc unde n-ai mai fost.

- Nu sunt imbracata pentru mers pe munte, ii spun.

Port o rochie albastra, subtire, si aceleasi sandale vechi, ieftine.

Luam un autobuz pana la capat de linie, la poalele muntelui, apoi mergem cu telefericul pana la jumatatea drumului spre varf. Ma conduce pe o poteca prin padure. Pe jos iarba straluceste si sunt clopotei albastri iar lumina dupa amiezii e filtrata printre ramurile mestecenilor si stejarilor batrani. Pasii nostri se aud reverberat in linistea padurii, sparta doar de bocanitul ritmic al vreunei ciocanitori sau de singuraticul cantec de cuc. In aer sclipesc scantei de lumina. Apoi cararea devine mai abrupta.

Ma impiedic. Niste pietricele imi intra in sandale. Rochia albastra cusuta de mama dintr-o draperie veche e plina de noroi. Se agata de tufisurile de pe margine care aproape ca ascund poteca. Sunt imbujorata si transpirata iar el ma trage de mana tot mai sus.

Vedem niste mure salbatice si el se apleaca sa le culeaga. Ma hraneste cu ele, una cate una. Simt gustul fructului amestecat cu cel de tutun de pe degetele lui. Stiu ca buzele mele sunt mai rosii de la mure si ca el vrea sa mi le sarute.

Se aude un tunet. Se porneste ploaia atat de furioasa incat vad apa siroind spre pamant si improscand stropi in sus. El o ia imediat pe alta poteca si deodata ne aflam sub un adapost din lemn. Suntem uzi leoarca. Rochia albastra mi se lipeste de corp. Mi se vad sfarcurile prin ea. Toate liniile corpului meu sunt scoase in evidenta de sub rochia stravezie si uda. El scoate o borseta de plastic din buzunarul de la pantaloni si de acolo o bucata de panza alba. Imi face cu ochiul si-mi spune:

- Pe munte trebuie sa te astepti la orice.

Ma sterge pe fata, pe par si pe gat cu batista aceea alba care in mod miraculos absoarbe apa. E meticulos si precis. Batista se misca inspre umerii mei, spre sani si talie, zabovind la fel de mult pe fiecare portiune. Simt o caldura ciudata in tot corpul. Parca-s hipnotizata. Nu vreau sa se opreasca.

- Asa. E mult mai bine. Nu-i bine sa stai multa vreme uda pe munte. Poti capata pneumonie.
Stiu ca atunci cand voi fi batrana si ofilita si bolnava, si chiar pe patul de moarte, imi voi aminti de ploaia asta de vara, privind buzele acestui barbat care cunoaste muntele si care mi-a uscat trupul cu o batista alba.

Ne privim unul pe celalalt, dar nu ne sarutam. Ii simt respiratia pe gatul meu. Ma trage catre pieptul lui si ma tine in brate mangaindu-mi parul. Respir spre pieptul lui adapostita de ploaie.

- S-a oprit. Putem sa plecam, spune el si ma ia iar de mana.

Intorcandu-ne pe cararea care urca muntele, spre piatra legendara pe care o stie el, vedem niste aburi roz albastrui si violeti ridicandu-se de pe vai si inconjurandu-ne. Vaile de sub noi sunt acoperite de o pacla multicolora; lantul verde inchis al Carpatilor ne inconjoara ca un inel magic. Printr-o spartura din nori se vede o portiune de oras, ca printr-o miraculoasa gaura a cheii.

- E un fenomen rar, spune el. Norii se misca pe masura ce iese soarele. Lumina se reflecta in nori.

In sfarsit ajungem la stanca aceea mare. E o stanca mare, alba, ascutita, cu o caverna la baza. Cainii latra in vale iar noi auzim clopotele de la Biserica Neagra. Aproape ca putem vedea forma bisericii printre norii violeti ca si zidurile sale gotice, drepte si arse, si turlele tasnind in sus. Ecoul clopotelor ajunge pana la noi si, cum stam sprijiniti de piatra alba privind in jos la norii roz din vale si la apusul de peste oras, imi spune ca-mi licaresc stele in ochi. Clopotele bat fara incetare.

Gust murele de pe buzele lui. Vreau sa ma topesc in norii roz, in dangatul clopotelor si in acest sarut cu gust de fructe de padure. Clopotele bat, iar eu imi simt corpul cum ia forma lunii pline si imprumuta mireasma murelor salbatice.

Ploaia a dezlipit afisele cu defilarea de 23 august. Ne intoarcem de pe munte si gasim strazile pline de mii de stegulete rosii de hartie, rupte, ude leoarca. Oamenii merg incovoiati si uzi pana la piele, calcand peste steagurile rosii. Nu prea-mi pasa. Deodata am senzatia ca nici nu mai traiesc in aceasta tara. Simt mana lui cautand-o pe a mea in timp ce ne apropiem de blocul meu. Ma roaga sa vin la el acasa maine dimineata, devreme.

Din ziua aceea incep sa ma trezesc inaintea celorlalti. Ma spal pe cap cu apa rece ca gheata, pentru ca avem apa calda doar o ora pe zi sau doua ore la doua zile si nu trebuie s-o risipim. Uneori nu avem deloc apa, dimineata devreme sau seara tarziu. Partidul incearca mereu sa ne determine sa economisim cate ceva, caldura sau energie, impingandu-ne frenetic pe drumul utopic al socialismului care va fi faurit intr-o buna zi.

Ma spal pe cap cu sapun de rufe, in chiuveta de la baie, cat de repede si cat de putin zgomotos pot, in speranta ca firul anemic care curge de la robinet n-o sa se opreasca si n-o sa ma lase cu parul plin de sapun.

Diminetile sunt intotdeauna racoroase; tremur si cobor scarile de marmura, cu pletele umede lipite de gatul si de umerii mei.

Mihai pune ceva de Edward Grieg pentru mine. Mai intai sterge firele de praf de pe disc, apoi il aseaza incet pe platan si coboara acul pick-up-ului cu un gest delicat. Ramane nemiscat timp de cateva secunde si asculta muzica surazand multumit.

- Asculta! E ca ploaia. Peer Gynt. Imi place foarte mult, tie nu? spune el mandru, ca si cum ar fi fost compozitorul acelei muzici.
- Da, e frumoasa. N-am mai auzit bucata asta.
- Tremuri, imi spune.

Apoi isi pune mainile pe umerii mei. Sunetele imi patrund in fiecare por. Asternuturile de pe patul lui sunt apretate si racoroase. Imi scot rochia cea albastra, aceeasi pe care o purtam pe ploaie, pe munte, si vad prin fereastra deschisa portretele lui Marx, Engels, Lenin si Ceausescu — parintele natiunii — atarnate de cladirea de vizavi. Toti sunt urati, si ma sperie.

Mi se pare ca-l cunosc dintotdeauna, ca inteleg exact fiecare detaliu al fiecarei mangaieri de pe trupul meu. Nu sunt timida. Valuri de caldura si de sunete ma inunda. Imbratisari, soapte. Ma musca de umar, il musc si eu. Sunt ametita si curioasa de tot ceea ce mi se intampla. Aud copii jucandu-se pe-afara; chiar sub fereastra noastra o minge loveste insistent si ritmic trotuarul.

Chipurile barboase ale lui Marx, Engels si Lenin, ca si chipul fara barba al lui Nicolae Ceausescu ne privesc de pe cladirea de peste drum. Ii vad prin geam de aici, de unde ma aflu intinsa. Inchid ochii si nu ma mai gandesc la nimic. Muzica lui Grieg. Sunete mici ca ploaia. Trupul lui Mihai e incordat si priceput si emana un miros de rasina de pin, ca si cum ar fi adunat in pielea lui maslinie toate miresmele padurii. Ma pierd in imbratisarile lui, in topirea aceasta a carnii in carne. As geme cu fiecare bucatica a corpului meu in bratele lui. Jerbe purpurii si rosii imi explodeaza in creier dincolo de pleoapele inchise apoi imi zvacnesc prin vene si muschi in tot corpul. Il tin de mana iar el sta langa mine, transpirat si tremurand tot.

Perdelele transparente se misca in adierea vantului. Prin ele, deasupra capetelor noastre, ne privesc fix fetele barboase ale celor trei conducatori marxisti, si cu al patrulea, parintele natiunii noastre. Radem si ne strambam la ei si le spunem sa se duca dracului. El trage draperiile si vine langa mine soptindu-mi la ureche. Spune ca sunt mura lui salbatica si ca ma va manca toata. Spune ca ma va rapi si vom fugi in padure ca sa nu ne gaseasca nimeni si vom trai mereu acolo ca doi salbatici, hranindu-ne cu fructe de padure si radacini. Apoi ne rostogolim in asternutul racoros razand. Vara trece fara sa fiu atenta la ceea ce ma inconjoara, grabindu-ma pe scari dimineata, intotdeauna cu parul ud, suspect de curat. Hoinarim prin padurile pe care el le stie, pe sub pini si prin pajisti ferite, udate de cate un izvor ascuns; mirosul de pini si de pamant intra in mine. Luna ma trezeste-n noapte si fire de aur par sa lege gandurile mele de ale lui, dorinta mea de a lui. Ies din apartamentul matusii in miez de noapte si ma catar ca un hot pe fereastra, direct in patul lui. Ii imbratisez trupul cald mirosind a rasina. Il musc de ceafa, de umeri, de buze. Mereu de buze. Cand vine vremea sa ma intorc la Bucuresti si sa inceapa noul an scolar, e burnita si ceata pe coama muntelui si la piatra noastra alba. Vara se termina mereu brusc la munte si se preschimba in toamna in doar cateva zile cu nopti din ce in ce mai reci, lumina diminetii e din ce in ce mai aurie, iar aerul vibreaza ca un suspin care vesteste vremea rece. Trec in anul trei de liceu, iar admiterea la facultate mi se pare ca o amenintare la sfarsitul acestui an. Simt ca trebui sa ma maturizez peste noapte, asa cum lumina verii trece catre toamna. Viitorul pare la fel de incert ca si varfurile muntilor acoperite de pacla alba.

In ziua dinaintea plecarii mele, Mihai devine trist si vorbeste despre Mariana, despre cum o dureau dintii si punea vodka la dintele bolnav. Si-o aminteste cum alerga pe poteca stancoasa in dimineata aceea, fericita si lipsita de griji. Rosteste cuvantul „accidental“ cu un anumit accent, ca si cum s-ar impiedica in cuvant. E tras la fata. Arata de parca fara veste l-ar fi invaluit o umbra. Ma sperie. Sta pe marginea patului cu capul in maini. Poate ca a omorat-o pe Mariana. Sa nu fi fost bolovanul acela un „accident“? Poate ca m-am indragostit de un criminal. Tresar din cauza propriului meu gand intunecat, care, in mod ciudat, nu-mi da pace. Ma fascineaza crimele pasionale. Am crezut ca numai in romane cineva ar putea omori un om doar pentru ca e prea gelos, sau prea indragostit, sau prea furios, nu si in realitate. Vreau s-o sterg pentru totdeauna pe Mariana din inima lui. Urasc faptul ca absenta ei sta intre noi. Ma ridic din pat geloasa de furie si ma pregatesc sa plec fara sa-i spun la revedere. Si lui ii pare rau ca e trist. Ma ia de mana si imi saruta podul palmei si fiecare deget in parte. Imi spune ca nu vrea sa ma piarda.

Curriculum vitae:

Domnica Radulescu este singura scriitoare americana de origine romana cu un succes fulminant. S-a nascut in Romania, dar a fugit in SUA in 1983, dupa ce a absolvit facultatea de Litere, sectia „Literatura si civilizatie Engleza”, la Universitatea din Bucuresti.
A plecat din tara in cautarea unei vieti mai bune si cu dorinta de a reusi in viata. Inceputurile departe de casa nu au fost insa usoare. Lucra in trei locuri pentru a-si plati taxele de studiu, apoi a urmat masterul si in final doctoratul.

Eforturile nu i-au fost insa in zadar. A fost profesoara la Universitatea din Chicago, iar in prezent este profesor universitar plin (full professor) la una din primele 10 universitati ale Americii, “Washington and Lee Virginia University”. A predat cu o bursa  Fullbright chiar si la Cluj. Marturiseste ca este placut impresionata de nivelul cultural al studentilor ei romani si mai ales de entuziasmul pe care acestia il manifesta.

Pe cea care a ajutat-o mai tarziu sa paraseasca tara a cunoscut-o cand avea doar 14 ani la mare. Era o americanca de origine cubaneza pe nume Zoylla Valdivieso, fugita din tara ei natala din cauza lui Fidel Castro. Mai tarziu, in 1983 cand a ajuns in America, dar si pentru a pleca, aceasta a ajutat-o foarte mult: s-a declarat sponsorul ei pentru a putea ajunge in S.U.A, a ajutat-o cu bani si cazare pana cand s-a pus pe picioare, i-a platit primul semetru la Universitatea  Loyola din Chicago si a ajutat-o chiar sa isi faca doctoratul.

Dintre numeroasele premii si nominalizari primite amintim:
-Premiul National pentru proza scurta, oferit de editura „Albatros” din Bucuresti in 1983.
-Nominalizare pentru premiul de excelenta in invatamant Wayne Booth, al Universitatii din Chicago, in primavara anlui 1991 si primavara anului 1992.
-Certificatul “Outstanding Scholarship”, al Universitatii Loyola, din Chicago in 1985.
-Premiile Fundatiei Treakle pentru organizarea „Simpozionului National de Teatru Universitar” in  2001 si pentru organizarea Colocviului International despre Andre Malraux si Diversitatea Culturala (2002).
-Bursa Gleen a Universitatii Washington and Lee pentru cercetare si calatorie- vara 2000, 2001, 2003, 2004, 2005 si 2006.

Opera literara:

“Trenul de Trieste” –2008, editura Knopf, S.U.A si la editura Transworld din Marea Britanie, dar si in alte tari. In Romania romanul va fi lansat in luna noiembrie la targul Gaudeamus.
“Gypsies  in  European  Literature and  Culture”- 2008, editiura Palgrave.
The Theater of Teaching and the Lessons of Theater- 2005, editura Rowman & Littlefield.

Vampirettes, Wretches, and Amazons.  Western Representations of East European Women- 2004, editura East European Monographs.

Andre Malraux et la diversite culturelle- 2004, Paris, Editura Minard.
Realms of Exile.  Nomadism, Diasporas and Eastern European Voices- 2002 editura Lexington Books.

Sisters of Medea: The Tragic Heroine Across Cultures- 2002  editura University Press of the South.