Noi detalii despre cei 9 tineri ucişi de NKVD. Există un supravieţuitor!

[Arată ca slideshow]

Scriam pe 1 decembrie, dar şi cu alte prilejuri, pe marginea unui reportaj din arhiva proprie (vezi mai jos) despre istoria tulburătoare a nouă tineri din Orhei, de numai 17-18 ani,   maltrataţi de către autorităţile sovietice şi îngropaţi de vii, sub un gard, pentru că au avut marele curaj, în 1940, să arboreze tricolorul românesc pe clădirea NKVD-ului din localitate. Făceau parte din vestita grupare “Majadahonda”, alături de mulţi alţi tineri de aceeaşi vârstă. Aproape toţi au pierit, unii executaţi imediat de sovietici, alţii în lagăre. Există însă şi excepţii… Este un ultim supravieţuitor!

Informaţia am aflat-o de pe blogul Simonei Lazăr şi Tudor Cireş, doi ziarişti de la Bucureşti. Ei sunt cei care au stat de vorbă cu cel din urmă rămas în viaţă dintre luptătorii grupării orheiene “Majadahonda”. Se numeşte Oleg Frunză – “supravieţuitorul deportat în Siberia pentru tricolor”. Totuşi, cum a reuşit să scăpe Oleg Frunză de securea bolşevică? Simplu – cei 17 ani ai săi l-au scăpat. Aflaţi detalii în reportajul de mai jos.

Majadahonda, cel din urmă supravieţuitor

L-au găsit vinovat. Vinovat că a iubit tricolorul. Vinovat că în Basarabia anului 1940, în vârtejul unor vremuri tulburi, a ales să lupte pentru tricolor, pentru o Românie care ar fi putut fi iarăşi Mare. Se numeşte Oleg Frunză şi este cel din urmă rămas în viaţă dintre luptătorii grupării orheiene “Majadahonda”.

În “anul blestemat” care a curs între raptul Basarabiei, prin tratatul Ribentropp – Molotov, şi eliberarea ei, o dată cu trecerea Prutului de către armata română, în vara lui 1941, dubele bolşevicilor (“corbii negri”, cum li se mai spunea) opreau la porţile românilor adevăraţi, pentru a-i ridica şi a-i trimite în Siberia. În acel an de groază, printre aceia care au păstrat vie fiinţa neamului s-au aflat şi tinerii orheieni. Erau elevi (sau foşti elevi) ai Liceului “Vasile Lupu” şi ai şcolii de fete “Doamna Maria”. Alături de ei se aflau profesorii Dumitru Munteanu şi Maria Majaru. Într-o noapte de octombrie, în pădurea de la marginea Orheiului au depus jurământ de credinţă pe steagul tricolor. Fiecare dintre ei a sărutat pânza sfântă şi şi-a pus semnătura. Aveau un ziar, pe care l-au numit “Cu fruntea sus!”. Tipăreau afişe şi îşi scriau proclamaţiile pe zidurile oraşului: “Nu credeţi ocupanţilor bolşevici!”, “Căraţi-vă acasă, barbarilor!”, “Moarte ocupanţilor stalinişti!”.

Gruparea Majadahonda şi-a luat numele după cel al oraşului spaniol, unde voluntarii basarabeni luptaseră între anii 1937 şi 1938, iar printre cei care susţineau activităţile “ilegaliste” ale tinerilor s-a aflat şi primarul oraşului, Vasile Mahu, fost profesor şi director al liceului. Oleg Frunză – pe care l-am regăsit la Bacău după zece ani de la ultimul nostru dialog – îşi aminteşte: “Fusesem elev la Liceul Militar «Regele Ferdinand» din Chişinău, până în 1940. Atunci, liceul s-a refugiat în ţară, dar eu, fiind basarabean, am rămas. Tata m-a înscris mai departe la Liceul «Vasile Lupu»”. Despre Majadahonda ne spune: “Tot ceea ce făcea organizaţia era în folosul comunităţii româneşti. De exemplu, a fost fotografiat aeroportul de la Ciocâlteni, iar imaginile au fost predate peste Prut armatei române. Tot ceea ce ne doream erau venirea românilor şi eliberarea Basarabiei”.

CRĂCIUN CU TRICOLOR

În săptămâna de dinainte de Crăciunul anului 1940, Anatol Gumă, preşedintele organizaţiei Majadahonda, a propus o acţiune importantă chiar în noaptea cea sfântă a Naşterii Domnului. Pe geamurile Şcolii Medii din Orhei au fost lipite afişe anticomuniste. Apoi a fost arborat tricolorul pe trei dintre cele mai importante clădiri din oraş: pe imobilul care adăpostea sediul NKVD-ului, pe clădirea fostei prefecturi, unde se află acum sediul Comitetului de Partid Bolşevic, şi la Primărie. S-au format trei grupe de acţiune şi o grupă de rezervă. Au coborât “cârpa” roşie a sovieticilor şi au înălţat steagul tricolor. “Am urcat pe scara de incendiu a casei doctorului Coteanu”, îşi aminteşte Oleg Frunză aventura acelei nopţi. “De acolo nu ne-a fost greu să punem drapelul nostru. Dimineaţa am ieşit să vedem reacţiile oamenilor. Nu le venea să creadă ceea ce vedeau”. Autorităţile bolşevice au intrat în alertă. Chiar şeful secţiei judeţene de securitate, Gavril Goldenberg, a condus ancheta pentru depistarea “elementelor rebele antisovietice”. “Ne-au luat, ne-au bătut, dar nu am recunoscut şi nu ne-am pârât unii pe alţii. Poate până la urmă am fi făcut-o, dar a venit războiul şi am fost mutaţi în Kazan…” Anatol Gumă, conducătorul mişcării, avea să declare – declaraţie consemnată în dosarul penal ce i s-a instrumentat – “Lupt împotriva regimului de ocupaţie, care ne-a furat libertatea, din convingere şi am un scop bine determinat: reîntregirea cu Ţara Mamă, discreditarea regimului stabilit în Basarabia”. Şi încheia cu cuvintele: “Sunt tânăr şi iubesc viaţa şi libertatea. Oricine la 19 ani iubeşte viaţa şi luptă pentru ea”.

EXECUTAŢI CĂND S-A TRECUT PRUTUL

Din ianuarie până în iunie 1941, anchetatorii sovietici au încercat să strângă probe împotriva tinerilor patrioţi orheieni. Autorităţile anunţaseră că “organizaţia naţionalistă contrarevoluţionară, teroristă” a tineretului studios din Orhei a fost lichidată. Probabil ar mai fi fost multe luni de anchetă, dacă la 22 iunie 1941 Antonescu nu ar fi spus: “Vă ordon, treceţi Prutul!”. Bolşevicii au intrat în panică şi în noaptea de 23 spre 24 iunie, un tribunal militar detaşat special de la Odesa, la Chişinău, a judecat în grabă toate dosarele. Cei care împliniseră 18 ani au fost executaţi pe loc. Ceilalţi – între care şi Oleg Frunză – au fost trimişi în lagăr, cu pedepse între 10 şi 25 de ani. A fost în Siberia 15 ani şi e ultimul dintre membrii Majadahondei care mai este în viaţă. “Am rezistat pentru că trecusem prin şcoala militară, eram obişnuit cu mizeriile gradaţilor. Am supravieţuit şi pentru că am învăţat ruseşte, citindu-l pe Lermontov”, ne spune. A avut curajul să-şi întemeieze o familie, iar când i s-a dat voie să părăsească lagărul a ales să vină în România. În ţara pentru care luptase.

“Pe cei care aveau peste 18 ani i-au împuşcat la 23 iunie. Eu aveam numai 17 ani, aşa că am scăpat. Am reuşit în ziua aceea să păcălesc moartea şi pe călăii ruşi. Iar după 15 ani de lagăr am reuşit să vin în sfârşit în România, unde tătăl meu, care era judecător, venise în refugiu încă din 1941, o dată cu tribunalul din Orhei”

“După proces, când am fost evacuaţi în Kazan, puşcăria se afla în vestita catedrală a Fecioarei Maria, iar celula mea era chiar încăperea unde fusese înainte altarul” – Oleg Frunză, supravieţuitor al grupării Majadahonda

“Prima grupă urma să arboreze tricolorul pe clădirea NKVD-ului, a doua pe clădirea Comitetului de Partid Bolşevic, iar a treia pe fosta clădire a Primăriei. În dimineaţa Crăciunului (1940), oamenilor nu le venea să creadă: deasupra Orheiului s-a înălţat triumfător Tricolorul care vestea păgânilor că lupta continua, iar România va fi iarăşi mare” – Petru Bunăcalea, istoric

Înştiinţarea de la Radiodifuziune

“Când eram în lagăr, în Siberia”, povesteşte Oleg Frunză, “am încercat să aflu ce s-a întâmplat cu familia mea. Am scris acasă, dar nu am primit răspuns. Am scris atunci cunoscuţilor, dar nimeni nu ştia ce să îmi spună. Aflasem numai că reuşiseră să se refugieze în România. Cineva îmi scrisese că s-au refugiat la Roşiorii de Vede, dar acolo era numai soră-mea. La 12 februarie 1956 am primit în lagăr o înştiinţare din partea Radiodifuziunii Române, prin care mi se spunea: părinţii dumneavoastră locuiesc în Dej. Staţi să caut, că mai am încă înştiinţarea!”. Şi împreună începem să răsfoim în dosarul cu file îngălbenite, în care se găsesc de la certificate de absolvire a şcolilor basarabene – cu imaginea Regelui Carol al II-lea decupată cu foarfecele (“Tatălui meu i-a fost teamă să nu spună comuniştii ceva, dacă găseau diploma, de-aia a decupat-o”) – la caracterizări făcute când de sovietici, când de vreun secretar de partid sau şef de brigadă român şi până la acte de proprietate din secolele trecute, care dovedesc drepturi de proprietate în Basarabia. “Iaca şi înştiinţarea!”, ne spune într-un târziu. “E scrisă pe ruseşte, că se considera că eram cetăţean rus.”

Prima soţie

Pe Marieta Curauschene a cunoscut-o în lagăr. Era o lituaniancă deportată şi ea în Siberia pentru “crime” împotriva regimului sovietic. S-au căsătorit la începutul anilor ’50, acolo, la Krasnoiarsk, şi tot în lagăr s-a născut şi fiul lor. În 1955 au primit dreptul de a se întoarce “la baştina lor”. Aveau de ales între Basarabia şi Lituania. “Dacă mă întorceam în Basarabia, mă luau iar la ochi şi era rău. Dacă m-aş fi dus în Lituania, ar fi fost bine, că acolo treceam drept rus, iar ruşii aveau privilegii.” A ales totuşi a treia cale: au venit în România.

Alexandru

I-au pus nume de voievod. Alexandru. Şi-apoi, neamul Frunză se trăgea de prin Rădăuţi – aşa a rămas vorba, de la “stră-străbuneii” bătrânului Oleg. Era numele unui învingător, iar fiul lor va învinge. Alexandru Frunză este acum arhitect la Bacău. Avea doar câţiva anişori atunci când devenea, împreună cu ai lui, un om liber. Oleg Frunză are un cult pentru strămoşi, dar şi un cult pentru urmaşi. Ai lui, ca şi ai camarazilor lui de luptă. “Am avut un coleg, în Basarabia, Martânov. Pe feciorul lui l-am adus în România. Pe el şi pe copiii lui”, ne mai spune.

Aceasta este istoria semnată pe blogul propriu de către ziariştii Simona Lazăr şi Tudor Cireş, cei cărora le mulţumesc pentru aceste noi detalii. Spun asta pentru că, între timp, tineri cu sufletul mare din România, în urma reportajului realizat de mine, au venit cu ideea să înalţe o troiţă la Orhei în memoria acelor martiri ai neamului. Sper ca aceste noi detalii să le prindă bine şi la inaugurarea troiţei să îl invite şi pe Oleg Frunză.

Dumnezeu să îi odijnească în pace pe cei seceraţi de securea bolşevică.

n.n. Mai jos vă ofer spre vizionare o galerie foto cu imagini ale eroilor, pe care le-am primit de la Andrei Calcea, la muzeul de la Casa Veteranilor din Orhei.