UNIMEDIA | Blogs.UNIMEDIA | Stela Popa       RSS


/FOTO/ Un șoimar la Cotul Donului

19:45 Articole, 2,350 afişări

„În 1967 mă aflam la practică la Fabrica de mobilă Nr. 5 din orașul transnistrean Tiraspol și locuiam în gazdă cu doi muncitori de la acea fabrică, care sorbeau pe rând cartea lui Victor Nekrasov Tranșeele Stalingradului, un bestseller din perioada sovietică, contaminându-mă și pe mine de lectura ei. Despre carte am avut cea mai bună impresie. Așa înțelegeam eu lucrurile pe atunci… Numai că, în toamna anului 1982, la exact 40 de ani de la evenimentele de pe Volga și Don, am auzit alte adevăruri despre tragedia dată, din gura unui bătrân, Gheorghe Oțetea, veteran al războiului din Est, din comuna Corbasca, județul Bacău”.

Așa își începe Vasile Șoimaru volumul lansat ieri, 19 noiembrie, la Biblioteca „Onisifor Ghibu” din capitală și care se intitulează  – „Cotul Donului 1942”. Vasile Șoimaru, cel care, după ce a descoperit cruntul adevăr în legătură cu această pagină teribilă a istoriei poporului român, nu a avut liniște până nu a ajuns în acele locuri de pomină – „pe Drumul Patimilor ostașilor români din vara și toamna anului 1942”. A fost primul român care a pus pe unul dintre dealurile de cretă ale staniței Kletskaia, unde stăteau ostașii români în 1942, o cruce, dintr-un copăcel uscat, cu tricolorul pe el. „Deci, în anul tristei aniversări de 70 de ani de la Cotul Donului, făcusem exact 1942 de kilometri de la Chișinău până la locul acelei tragedii…”, mărturisește surprins Vasile Șoimaru. Poza din carte este dovada cuvintelor autorului.

„Tributul de sânge al neamului”

Vasile Șoimaru nu s-a limitat la atât. A mers și a căutat să stea de vorbă cu unii, foarte puținii, care au mai rămas în viață, participanți la acea bătălie, care să mărturisească despre „acel loc, cel mai blestemat din întreaga istorie a românilor, Cotul Donului”. Sau, cum spunea ieri la lansarea cărții, distinsul poet și publicist Nicolae Dabija, să vezi „tributul de sânge al neamului”.

Nu e ușor să mergi pe urmele sutelor de mii de români căzuți la datorie, urme practic dispărute, mărturisește Vasile Șoimaru. Și nu e ușor să accepți realitatea dură – lipsa unui cimitir cu cruci la căpătâiul celor rămași în brazda acelor pământuri. „În România, în întreaga Europă de Est, este plin de cimitirele soldaților ruși și toate sunt întregi, pe când acolo, la Cotul Donului, în Stepa Calmucă, la Dalnik sau Vigoda, lângă Odesa, în Caucazul de Nord, în Crimeea, nu există niciun cimitir românesc”, constată cu tristețe autorul.

„Trăgeam cu pușca doar să alung moartea”

Potrivit datelor academicianului Dinu Giurescu, pe Frontul de Est, România a pierdut 624 540 de români… Pe unii dintre cei mai norocoși, care au reușit să scape din ghiara morții, Vasile Șoimaru îi adună în acest nou volum. Nu e ușor să răscolești jarul din sufletul lor. Înainte de a lua volumul în mâini, iată o astfel de mărturie. Una care te pune serios pe gânduri și pe lecturarea cărții. Este vorba de Eugen Isachi, care își duce povara bătrâneții în satul Soci, din județul Iași. Un fragment din amintirile depănate de ostașul de altădată:

„Am văzut iadul pe pământ. Trăgeam cu pușca doar să alung moartea. Tovarășul meu Alexandru Potop și-a prăpădit de tot tăria și s-a împușcat singur în cap, ca să moară repede. Pe dom’ colonel Gumă l-au luat prizonier sub ochii mei. Priveam din tranșeu, ci cei care mai erau vii, cum l-au prins ceata de partizani ruși. La câteva ceasuri mai încolo, într-un răgaz pentru adunat răniții, că erau gemete și strigăte de ajutor și în românește, și în rusește, ne-am repezit în atac condus de dom’ căpitan Armeanu, ca să-l salvăm pe colonel. Își săpa singur groapa. Am pus rușii pe fugă, dar l-am lăsat zălog morții pe dom’ căpitan Armeanu, în prăpădul care tocmai pornise, cu tancurile și aviația. O schijă cât un grăunte îl nimeri chiar în inimă. Au murit atunci și dom’ colonel Sorescu și sublocotenentul Popescu… Of! A fost mai grea lupta la retragere decât la înaintare. Doamne! Cum se mai ruga de mine un soldat basarabean, cu pântecele flenduri, să-l împușc! Și n-am putut…”.

Restul e tăcere. Şi speranţa că, astăzi, oameni precum Vasile Şoimaru nu sunt nici singuri şi nici singulari.


3 raspunsuri

  1. Silviu spune:

    Foarte tare, bravo…

  2. Titus Filipas spune:

    Mulţumesc !

  3. Tury spune:

    Eh ce vremuri

Lăsați un comentariu

Website

Comentariu:

NOTA: Moderarea comentariilor poate întârzia timpul apariției lor. Vă mulțumesc.



Un produs New Media Group ©2008 Stela Popa | Blogs.UNIMEDIA | UNIMEDIA