UNIMEDIA | Blogs.UNIMEDIA | Stela Popa       RSS


„Povestea vieții mele”

23:57 Articole,

bucuresti lansare icr valeriu matei, iurie renita, stela popaO carte manual pe care ar trebi să o citească fiecare politician

Săptămânile trecute a fost comemorat Holodomorul ucrainean. A fost cu adevărat o comemorare națională pentru vecinii noștri. Din păcate, niciodată suferințele basarabene – deportările, foametea, crimele – nu au fost asumate la fel la Chişinău. E suficient să reamintesc că atunci când a fost inaugurat monumentul dedicat victimelor deportărilor din scuarul Gării din Chișinău, practic, niciun oficial nu a participat la eveniment.

Dacă la nivel oficial aceste lucruri sunt mai degrabă ignorate, nu înseamnă că nu avem prilejul să vorbim despre ele. De curând a apărut o nouă carte pe acest subiect, la editura Institutului Cultural Român, una de excepţie – “Povestea vieţii mele”, semnată de Ecaterina Chele. Un volum apărut sub îngrijirea domnului Valeriu Matei, directorul Institutului Cultural „Mihai Eminescu” din Chişinău.

Acest volum, după cum am subliniat şi la Târgul Gaudeamus de la Bucureşti, unde am participat la lansarea lucrării, este mai mult decât o carte de istorie. Cred că pentru o mai bună înţelegere a realităţilor istorice ar fi bine să fie inclus în lectura şcolară obligatorie a elevilor, de ce nu, pe ambele maluri ale Prutului. Alături de Valeriu Matei, în faţa unui public select, printre care şi ES Iurie Reniţă, ambasadorul RM în România, academicianul Mihai Cimpoi diplomați şi alte nume importante din România sau R. Moldova, am mărturisit că am citit această carte într-o noapte. Nu o poți lăsa din mână și te înfiori în fața exemplelor relatate, trăite pe viu, realități înfioratoare care au marcat vieţi şi destine.

„Floace puhave si moi, curățele fără de gunoi”

Cartea este structurată în trei părţi. În prima aflam detalii despre cum a început puterea sovietică să altoiască „demagogia politică precum că moldovenii nu sunt romani, cum ca boierii romani ne-au asuprit timp de 22 de ani si iata ca au venit fratii rusi si ne-au eliberat”. Toate acestea se propovaduiau in rusa sau in „moldoveneasca” cum a inceput a se numi limba, ne spune autoarea: „Nou-venitii s-au instaurat prin orase, ocupand numai functii de conducere, iar pentru odraslele lor s-au infiintat scoli in limba rusa. Se crea impresia ca basarabenii erau fara trecut, fara istorie, cu o limba saraca si stalcita dintrodata”.

Şi pentru că Ecaterina Chele a fost învăţătoare de profesie, aflăm cum erau primiti în invatamant oameni fara niciun fel de studii: „La scoala poeziile si limbajul moldovenesc nou folosit era ridicol”. Un copil chiar a refuzat sa rosteasca o poezie care suna asa: „Floace puhave si moi, curatele fara de gunoi”. Micutul a spus: „Doamna învăţătoare, floace se spune la lâna murdara, iar zapada are fulgi”. Un alt exemplu: „Nucul mare si rotat, sapte craci apa Nistrului ii oglindeste”. „Craci e rusine sa spui, a replicat copilul, se spune crengi”. Ecaterna Chele recunoaşte că nu avea de ales şi „ca sa faci fata imprejurarilor trebuia sa te conformezi si sa duci o lupta launtrica, sa iti transformi felul de a fi, sa practici dualismul”.

Decalajul dintre comportamentul si educatia bastinasilor si a nou-venitilor era ca de la cer la pamant. Un exemplu: se mirau taranii cand mergeau la piata de cum veneau ofițerii sovietici cu cucoanele imbracate frumos, cu palarie, cu ciubotele si luau oaia sau capra de funie si plecau cu ea. „Cine a mai vazut coscogea nevasta de ofiter sa duc de sfoara o oaie?”, se intrebau ei.

„Dumnezeu s-a dus si el peste Prut”

Educatia ateista era și ea la ordinea zilei. Şcolarilor li se spunea că Dumnezeu nu exista si ca Stalin e adevaratul parinte al tuturor. La întrebările elevilor: „Dar unde e Dumnezeul despre care ne spuneaţi anul trecut?”, profesorii răspundeau delicat tot cu întrebare: „Unde sunt românii acum?”. Elevii: „Peste Prut”. „Ei bine, Dumnezeu s-a dus si el peste Prut”, era răspunsul.

„Katynul” basarabean

povestea vietii mele ecaterina cheleUrmează povestea terifiantă a deportării. Pe 12 iunie 1941, cu fetita de numai 11 luni in brate si cu un cufar cu scutece, cu pustile la ceafa, Ecaterina Chele si sotul au fost ridicati in plina noapte si deportati. I-au urmat alte 170 de familii din localitatea lor. „Pe un om, Mocanu, pe patul de moarte, l-au luat de la spital si l-au carat intr-o patura, intrucat nu putea merge”. La gara Şoldanesti au despartit-o pe Ecaterina de sot si a fost dusa intr-un vagon de vite numai cu fetita. Nu şi-a mai vazut jumătatea.

După un drum istovitor, ajunsă la Pudino au obligat-o sa indeplineasca niste formulare prin care au facut contract cu stapanirea precum ca „de buna voie ar fi cerut schimbarea de domiciliu pentru 25 de ani in Novosibirsk”. „E greu ca in plin avant al civilizatiei sa fii adus la statutul de rob fara drepturi si putere de a protesta”, conchide povestitoarea.

Felul in care erau „educati” sa fie „sclavi cuminti” este revoltător, iar eticheta „rumanscaia burghezia” si „vraghi naroda” era aplicata in orice imprejurare. Ecaterina Chele povesteşte: „Seara ma culcam cu gandul la mancare si ma trezeam tot cu gandul cum sa fac rost de de-ale gurii. Copiii la gradinita erau rahitici, infometati si umflati de foame, cu capete si burti mari si picioare subtiri, de nu se puteau tine pe ele. Ma gandeam adesea ce crime am comis? Eram fiica unui țăran mijlocas, tatal nu a fost politician, ci a muncit din greu ca sa ne poata tine la scoala. Sotul meu, alaturi de care traisem 4 ani, lucrase la finante, nu facuse politica!”

Istorii înfiorătoare

Ceea prin ce le-a fost dat deportatilor sa treaca in Siberia pare de domeniul fantasticului. Oamenii au fost adusi la stadiul in care ucideau pisici, caini, spintecau soparle ca sa aiba cu ce sa-si astampere foamea. Intr-o zi, calul autoritatilor a murit in padure si cand acestia s-au intors a doua zi sa il ingroape nu au mai avut ce. Doua familii s-au batut de la el. O mama cu 6 copii si o alta cu un baiat. Iarna urmatoare din cei 7 din prima familie 2 au murit de tuberculoza.

Sunt o multime de cazuri cand oamenii mureau de foame in casa, iar carmuirea nu isi batea capul si astepta ca vecinii sa-i ingroape pana nu mai suportau mirosul greu. Este cutremurator cazul familiei Linciac  – o mama cu 2 baieti mari si o fetita de 12 ani. Fetita a pecat la cersit si a disparut, restul au murit in casa. Au stat asa 3 zile pe scandurile goale, iar presedintele de colhoz nici gand sa-i ingroape. Iarna pamanul era inghetat, nu li s-a sapat groapa și au fost aruncati intr-o groapa cu siloz. Primavara, cand s-a deszapezit, ei pluteau pe apa si au inceput a se descompune, mirosea ingrozitor. Abia cand au sosit mai-marii de la raion si au simit duhoarea de la groapa care era langa margine de drum, abia atunci carmurirea dojenita a adus indata gunoi si a astupat groapa.

„De ce nu se mai fac o dată românii, în cur să-i pupam, că am trăit la ei ca în rai și nu am știut a-i prețui”

Teroarea era la ordinea zilei. Exemplul copilului caruia i-au prins mainile la spate si l-au legat de un cal care alerga la trap, pentru ca si-a ucis fratele, care isi turnase tatal pentru ca aducea seara acasa cativa pumni de grau ca sa isi hraneasca familia, mi-a amintit de celebrul Pavlic Morozov un băiat de 13 ani, care, în 1932, şi-a turnat propriul său tată si a devenit apoi erou in URSS.

În acest context este semnificativ episodul in care o evreica din Balti – doamna Trinștein, care avsese un restaurant de lux in oras ii spusese cu jale si regret odata Ecaterinei: „De ce nu se mai fac o data romanii, in cur sa-i pupam, ca am trait la ei ca in rai si nu am stiut a-i pretui”.

„Totul pentru front, totul pentru Stalin!”

Asa suna propaganda stalinista. Pentru asta oamenii fara nicio vina erau inhamati sa traga plugul ca sa mearga semanatul mai repede sau duşi la inchisoare pentru cateva buzunare de cartofi. Mai mult, chiar daca lucrau precum robii, deportatii tot erau datori la stat. Cat a lucrat in colhoz Ecaterina Chele a platit impozit de 400 de ruble plus 46 de kg de carne pe an. Carne, in conditiile in care oamenii nu aveau macar niste cartofi de mancare! Si cum era imposibil sa achite ramasese datoare cu 800 de ruble si 92 kg de carne. Primii bani primiti de la parinti i-au fost retinuti in contul acestei datorii. O corvoada.

Si corvoada se intindea peste generatii. Indrumarile de viitor pe care le primeau copiii deportatilor dupa ce își incheiau scoala erau: „Les, pila i topor!”(Padurea, ferestraul si toporul).

„Moldovan baran” (moldovean-berbec) sau ”moldovan-țigan”

A treia parte este întoarcerea acasă. De fapt, un „acasă” care nu mai era de multă vreme așa ceva. Era deja o casă sovietică…

La auzul veştii ca dupa 13 ani de surghiun se poate intoarce, Ecaterina Chele a crezut ca in sfarsit isi poate aranja viata. Nu a fost sa fie. Acasa, la Sângerei, s-a lovit de eticheta de „dusman al poporului”. Un oarecare sef, pe nume Petruschin, i-a pus mereu piedici in invatamant deoarece vedea in ea şi in intelectualii vechi „de la romani” – „dusmani de clasa, oameni periculosi, fara origini sanatoase”.

Chele descrie dramatic invazia rușilor pe aceste meleaguri: „Continuau sa soseasca familii intregi si, daca vedeau ca-i bine, apoi aduceau dupa ei rudele, prietenii, vecinii. De la tribuna lor de conducere au inceput a se uita cu mare dispret la moldoveni punandu-i in postura de oameni inferiori. Ii auzeai adeseori exprimandu-se: moldovan baran (moldovean-berbec) sau moldovan-țigan”.

„Ai școală veche și vorbești prea românește”

La scoala, invatatoarei Chele i se spunea: „Ai scoala veche si vorbesti prea romaneste. Noi trebuie sa invatam copiii sa vorbeasca moldoveneste”. „Cine are nevoie de aceasta limba?”, spuneau ei si plecau de la lectii. La terminarea scolii, elevii moldoveni aveau examen la limba rusa, dar invers nu era valabil.

În paranteză fie spus, mentalitatea mai persista si astazi. Vezi ultimele două cazuri de la Bălţi, unde un profesor din România a fost la un pas de a lua bataie, iar un altul de la o școală de profesii, care preda la clasele ruse a fost dat afara pentru parerile exprimate. Ambii, alaturi de multi altii, au parte numai de dispret din partea elevilor vorbitori de rusa.

Și suntem la 23 de ani de la sfârșitul ocupației sovietice…

„Adevarul trebuia acoperit cu minciuni. Era strict interzis sa le vorbesti elevilor despre trecutul nostru istoric”

Putini mai stiu astazi ca istoria, care se preda din clasa a IV-a în vremea ocupației sovietice, incepea cu cneazul Igor, personaj care a trait departe de meleagurile noastre si a fost unul dintre intemeietorii Rusiei Kievene. Prin urmare, nu avea nicio tangenta cu istoria romanilor. „Cum sa spui despre deportari, oameni morti pe front, foamete si represalii? Adevarul trebuia acoperit cu minciuni. Era strict interzis sa le vorbesti elevilor despre trecutul nostru istoric, nici macar despre legenda satului nu aveai voie sa le spui”, scrie cu durere in suflet autoarea cartii.

„Omul nou” sovietic nu a murit!

Asa se faurea omul nou, lipsit de accesul la cultura, inchis intre ziduri, fara sa poata lua contact cu lumea de afara.

Societatea noastră de azi este produsul acelor vremi. Cu greu învățăm să ne desprindem de trecut. Cartea Ecaterinei Chele este una plina de mărturii, dar și un manual care ne ajută să înțelegem cum am ajuns în situația în care suntem. Politicienii noștrii ar trebui să o citească cu creionul în mână, cel puțin ca să nu mai spună atâtea prostii și neadevăruri despre această bucată de pâmânt.


3 raspunsuri

  1. Rodica spune:

    ” Cine nu are memoria trecutului risca sa-l repete”.

  2. Florin spune:

    Buna ziua.

    Referitor la aceasta tema de discutie, as dori sa va recomand spre lectura si cartea ” SA NU NE RAZBUNATI ! Marturii despre suferintele romanilor din Basarabia” adunate de catre parintele monah Moise Iorgovan de la Manastirea Oasa, Editura Reintregirea, Alba Iulia 2012.
    Mie mi s-a parut foarte interesanta; e o contributie importanta la recuperarea memoriei istorice a atrocitatilor comise de sovietici, in Basarabia.As dori sa cunosc si parerea basarabenilor despre aceasta carte.
    Parca scriitorul Milan Kundera spunea: ” Daca vrei sa distrugi un popor, distruge-i memoria.”

  3. Florin spune:

    Aici este linkul catre un interviu realizat de un prieten jurnalist, cu monahul Moise Iorgovan, cel care a adunat si redactat marturiile din cartea pe care am mentionat-o in comentariul meu anterior:

    http://sanunerazbunati.ro/interviuri/83-parintele-moise-iorgovan-de-la-manastirea-oasa-nu-e-treaba-de-calugar-dar-daca-n-o-facea-un-calugar-n-o-facea-nimeni

    Cred ca merita citit si acest interviu, de catre toti cei de pe ambele maluri ale Prutului.

Lăsați un comentariu

Website

Comentariu:

NOTA: Moderarea comentariilor poate întârzia timpul apariției lor. Vă mulțumesc.





Un produs New Media Group ©2008 Stela Popa | Blogs.UNIMEDIA | UNIMEDIA