„A face turism înseamnă a merge să cauţi foarte departe dorul de a te întoarce acasă”, spunea cineva. Dar ce te faci când acest dor de a te întoarce acasă este cumulat cu pasiunea de a face turism și de a explora ceea ce ți s-a ascuns de-a lungul anilor? Cum este să faci din turism o pasiune, dar și o… meserie? Sunt întrebări pe care le-am pus în timpul unei discuții pe care am purtat-o zilele trecute, la București, pentru MAI APROAPE DE EUROPA de la Radio Chisinau cu trei oameni pasionați de turism, trei jurnaliști cu mult har în ale scrisului şi… vorbitului. Oameni pasionați de frumusețile spațiului românesc și care au pus de fiecare dată în valoare românii, de oriunde s-ar afla ei, dar și frumusețile spațiului care îi înconjoară. În ediția de astăzi aflăm cum putem fi mai aproape de Europa prin turism. Cum ne ajută turismul la înlăturarea, metaforic vorbind, a barierelor și de a ne cunoaște mai bine.

Ne raspund la aceste întrebări Preşedintele Asociaţiei Jurnaliştilor şi Scriitorilor de Turism, Mihai Ogrinji și vicepreședinții AJTR, Simona Lazăr și Valentin Țigău. De la Chisinau, despre cum se face turism in RM ne spune directorul revistei „Natura” – Alecu Reniță. În timpul emisiunii vă propun să audiați și părerea jurnalistului bucureștean George Damian, cel care, după un periplu în sudul Basarabiei, ne vorbește frumos și convingător despre românii din Bugeac. Domnia sa a semnat chiar și o carte cu același titlu: „Românii din Bugeac”.

Până să vină Moşul la mine, am reuşit să fiu eu Moş Crăciun pentru copiii din satul Coşcodeni din raionul Sângerei. De ce anume acolo? Pentru că este locul unde m-am născut şi am copilărit până la vârsta de 11 ani.

Când vine vorba de Coşcodeni, revin cu drag de fiecare dată. Totuşi, de la an la an trec tot mai rar pe acolo. Timpul bată-l vina… Dar nu şi în acest decembrie.

Împreună cu Alecu Mătrăgună, colegul meu de la ştiri, în cadrul campaniei `Moş Crăciun eşti tu!` de la Jurnal TV, am mers la grădiniţa unde mi-am petrecut primii ani. Locul unde mama mea, în calitate de educatoare, m-a învăţat să fac primii paşi în viaţă.  Amintirile m-au năpădit şi urmăriţi în reportajul de mai jos  ce a ieşit.

Mă conving încă o dată că în timp ce politicienii își dau replici acide și ineficiente, oamenii de știință și de artă știu să își dea

„Matematicieni cunoscuţi din Rusia, România si Ucraina şi-au dat întâlnire ieri la Universitatea de Stat din Moldova. Profesorii au venit la Chişinau ca să îşi facă publice rezultatele muncii de-o viaţă în domeniul matematicii”, titrează Moldova 1 într-o știre. De altfel, cam singura sursă media care a abordat subiectul.

Eu am participat la două evenimente din cadrul acestei conferințe internaționale de matematică de la Chișinău legate de două nume cunoscute din acest domeniu. Doi membri ai Academiei Române. Din păcate, unul plecat deja la cele veșnice…

Prima acțiune: lansarea volumului „Nicolae Popescu – omul, matematicianul, mentorul”. Al doilea: aniversarea binecunoscutului profesor basarabean Petru Soltan, prieten al regretatului academician român. Drept recunoștință pentru activitatea sa prodigioasă profesorul a primit, la final, un premiu din partea președintelui interimar al RM, Marian Lupu.

S-au spus vorbe frumoase în amintirea remarcabilului și regretatului matematician român de talie internațională, Nicolae Popescu, de altfel,  persecutat în timpul regimului comunist din România, și s-a pus mult suflet în intervenții.

Concluzia la care am ajuns după cele văzute și auzite e simplă: dacă ne înlocuiesc „Istoria Românilor” cu „Istoria” sau, mai știi, apare cumva obiectul „Limba” în loc de „Limba română” mai avem un as în mânecă, vorba unui celebru personaj politic – matematica. Prin cifre, dar tot vom comunica. Le place sau nu, noi tot vom găsi o cale de apropiere.

Și asta pentru că sângele apă nu se face și punctum.

Mai jos vă propun să audiați ce spune cu lacrimi în ochi soția regretatului academician român Nicolae Popescu, Elena Liliana Popescu, și fiul său, Cristian Popescu, politician liberal  și om de afaceri din România.

Audiție plăcută!

Sambata 16 iulie are loc ceremonia de sfintire a bisericii cu Hramul “Sfintii Apostoli Petru si Pavel” a parohiei Hagi –Curda (Ceamasovca) din Sudul Basarabiei, Ucraina (regiunea Odesa), singura structura bisericeasca din Ucraina apartinand Mitropoliei Basarabiei, adica Bisericii Ortodoxe Romane.

Sfintirea o va face Mitropolitul Basarabiei, IPS Petru, alaturi de mai multi preoti. La slujba de sfintire si-au anuntat participarea Presedintele Comisiei pentru Romanii de Pretutindeni din Senatul Romaniei, senatorul Viorel Badea si secretarul de stat Eugen Tomac, seful Departamentului pentru Romanii de Pretutindeni, transmite Romanian Global News.

Biserica a fost construita cu sprijinul nemijlocit al lui Nicolae Popa, secretar general al Consiliului Mondial Roman din SUA, care a donat peste 50.000 de dolari US si cu sprijinul Departamentului pentru Romanii de Pretutindeni.

La invitatia Consiliului Mondial Roman, prin Nicolae Popa, mai multi studenti din Romania si R. Moldova, insotiti si de jurnalisti vor participa la sfintirea bisericii. Fundatia Nationala pentru Romanii de Pretutindeni impreuna cu casa de avocatura “Ţuca Zbârcea & Asociaţii”, va asigura finantarea unui autocar din Bucuresti care va transporta studenti pe traseul Bucuresti-Ceamasovca.

În Hagi Curda trăiesc aproape 4000 de oameni, 99% dintre ei fiind români. Şcoala are aproape 400 de elevi împărţiţi în 11 clase, dintre care 3 sunt în limba ucraineană, restul în română.

Conform wikipedia.org, preluata de Romanian Global News, in prezent, şcoala medie generală din satul Hagi-Curda este o şcoală mixtă cu predare în limbile română şi ucraineană.

Biserica ortodoxă “Sf. Apostoli Petru şi Pavel” din Hagi-Curda a fost sfinţită în anul 1875 de către episcopul Melchisedec Ştefănescu al Dunării de Jos, în perioada când sudul Basarabiei era în stăpânirea României. Lăcaşul de cult şi-a îndeplinit misiunea şi în perioada ocupaţiei ruseşti, apoi după revenirea administraţiei româneşti.

După instalarea puterii sovietice, popa Gheorghe (parohul din sat) şi protopopul Nicolae din Ismail au fost arestaţi, fiind condamnaţi ulterior la 18 ani de detenţie. La Hagi-Curda au fost trimişi apoi numai preoţi de alte naţionalităţi. În anul 1979, sub pretextul că biserica este în ruină, biserica ortodoxă românească din Hagi-Curda a fost distrusă până la temelie de către autorităţile sovietice , pe locul său fiind înălţat Monumentul eroilor sovietici din Marele Război pentru Apărarea Patriei.

Abia în 1995, după mari eforturi, s-a reuşit reînfiinţarea parohiei din localitate sub oblăduirea Mitropoliei Basarabiei, afiliată Patriarhiei Române. Epitrop era Vasile Iordăchescu, iar preot a fost numit pr. Anatol Cristea. Autorităţile ucrainene n-au recunoscut parohia pe motiv că Mitropolia Basarabiei nu era autorizată de guvernul Republicii Moldova.

La 26 martie 2003, Administraţia regională de Stat din Odesa a recunoscut singura parohie românească din Ucraina.

În urma ameninţărilor la adresa familiei sale, pr. Cristea a plecat din sat în 2005, în locul său fiind numit pr. Nicolae Asargiu, preot şi la Anadol. La sfârşitul anului 2005, pr. Asargiu a plecat şi el din Hagi Curda, în locul lui sosind tânărul Anatolie Curtev. În această biserică se slujeşte în limba română.

De-a lungul timpului, biserica a fost vandalizată de mai multe ori, iar enoriaşii maltrataţi. Astfel, în ordine cronologică, s-au petrecut următoarele evenimente :

17 iunie 2003 – enoriaşii bisericii au fost bătuţi

21 iulie 2003 – preotul a fost legat de o maşină şi amenintat că va fi târât până va muri

6 iulie 2004 – uşa bisericii a fost spartă, mobilierul a fost distrus, icoanele şi podeaua au fost stropite cu motorină, iar maşina părintelui Cristea incendiată

9 mai 2005 – li s-a interzis enoriaşilor să intre în cimitir, iar preotul a fost bătut

9 aprilie 2006 – preotul a fost bătut de mai multe persoane neidentificate în gara din oraşul Ismail

mai 2006 – înaintea slujbei de Înviere, nişte indivizi necunoscuţi au pătruns în biserica şi au împrăştiat gaze lacrimogene, alungându-i astfel pe enoriaşii din parohie

18 iunie 2006 – casa părintelui Curtev a fost atacată de trei indivizi mascaţi, i s-au spart geamurile, indivizii ameninţând că o vor incendia

Mai multe aflați de pe RGN press

Am întâlnit-o la Salonul de Carte şi Presă de la Bucureşti. Nu e înaltă, dimpotrivă. Are părul scurt şi blond. Trebuie să vă mărturisesc că ochii ei spuneau mai multe decât o mie de cuvinte. Mi-a cerut un autograf. “Vă rog să scrieţi pentru Natalia Dumitrescu. E şi ea din Basarabia. E dintr-o familie de refugiaţi din ‘44”. Citind în ochii ei mai mult decât spunea în vorbe, am intrat în discuţie. “Şi de din ce parte e?” am întrebat-o. “De la Bălţi”. Am înţeles pe loc că această istorie nu poate fi lăsată doar la o discuţie cu autograf, aşa că am luat reportofonul şi m-am apropiat cu îndrăzneală încercând să-i aflu povestea.

O cheamă Olga Andreescu. A fost profesoară de română şi de limba franceză. Este originară din Tulcea. Este revoltată că la Chişinău comuniştii au încercat să introducă noţiunea de “limbă moldovenească”, dar mai are şi alte motive, bine întemeiate, ca să fie supărată pe “fratele mai mare” de la Răsărit.

Acum e la pensie. Inteligenţa de care dă dovadă i se citeşte în întreaga făptură. Pentru ea cuvântul Basarabia e ceva sfânt. Iar asta porneşte în primul rând de la o prietenie pe care o are cu o basarabeancă de mai bine de şaizeci şi ceva de ani! Aşa ceva, în zilele noastre, mai rar… În fine, intrăm în discuţie şi aflu lucruri foarte interesante. Ca de exemplu, cum era viaţa familiei de refugiaţi Demschi din Bălţi, cu a cărei fiică se împrietenise încă de pe când avea nouă ani. Aflu şi cum doamna Demschi, profesoară de altfel, întreaga ei viaţă prepara sarmale cu gândul îndreptat mereu spre Basarabia… Ba mai mult, „când vedea că se potrivea de mai multe ori conţinutul cu acea cantitate necesară de frunze, spunea că a ieşit perfect şi că e semn că se vor întoarce în Basarabia”.

Nu cred că mai trebuie de spus multe aici. Poate doar că la sfârşitul vieţii mama prietenei sale, profesoara Demschi de la Bălţi, afectată în mod evident de dorul de locurile pe care fusese nevoită să le lase în urmă, în ’44,  din cauza ocupaţiei sovietice, s-a prăpădit anume din acest motiv. Dorul de casă a măcinat-o. “A sperat până în ulima clipă a vieţii că se va întoarce. Şi pentru că trecuse prin atâtea traume, sărăcuţa de ea, în ultima vreme, avea mintea puţin mai rătăcită. Ieşea din casă rătăcind pe străzi şi tot căutând strada din Bălţi unde locuise. Voia să se întoarcă acolo. Nu mai ştia că e la Tulcea”.

Să mai spun ceva? Nu cred că e cazul. Lecţia e clară: “fratele mai mare” de la Răsărit şi-a făcut treaba cum nu se putea mai bine…  E rândul nostru acum să ne-o facem şi mai bine.

Mă înclin în faţa unor asemenea oameni.

Când am ajuns în „sihăstria sa”, cum îi place să spună locului în care viețuiește, scria un articol la o mașină de scris. La cei 86 de ani ai săi pot spune că eram în fața unui tablou de epocă. Mi-am aruncat ochii peste ce scrie și am văzut că, profesor fiind, se întreba de ce istoria românilor mai este doar examen opțional la Bacalaureat chiar și după doi ani de guvernare AIE? „Au trecut deja doi ani de când e Alianța la guvernare și mergem pe vechiul sistem! Unde, în care colț de planetă, se mai poate întâlni așa ceva, ca istoria să fie doar o opțiune la Bacalaureat? Cum să nu scuipe ei pe limba română, cum să nu ignore limba republicii a cărei pâine o mănâncă, dacă nu ne putem impune și lăsăm istoria una dintre opțiuni?”, mi-a spus el revoltat.

A scris șapte cărți până acum. A opta e pe drum. Despre el s-a spus că „ilustrează implacabil modelul de intelectual militant, zbuciumat, debordând inepuizabile energii creatoare”. Și pe bună dreptate. Ajuns pe una dintre cele mai înalte culmi ale vieții, Constantin Bobeică, invitatul emisiunii din această săptămână de la „Mai aproape de Europa” (Radio ARENA și Radio România Internațional) poate fi considerat pe drept cuvânt un exemplu de angajare morală și intelectuală…

Născut pe 5 iulie 1924, în comuna Cobâlca din județul Orhei (actualmente satul Codreanca, Strășeni) învățătorul Constantin Bobeică a avut de dus o cruce grea, cea a Gulagului siberian. De s-a întâmplat asta? Constantin Bobeică o va mărturisi, direct sau indirect, în toate cărțile sale. Răspunsul cel mai clar îl dă în volumul său din 2010, intitulat Sinteze (trăite, văzute, cugetate, durute), în articolul „Sunt oare naționalist?”, în finalul căruia răspunde „Sunt naționalist!” și face o veritabilă mărturisire de credință. Alături de el, același destin l-au avut soția, mama și fiicele sale.

Motto-ul vieții sale este: „Când huma cea din mine mă pleacă spre țărâne, mă rog de al meu înger să-mi dea să uit de mine”. Un motto care i-a netezit calea spre Siberia, după cum mărturisește chiar el.

Calea ferată din Ivdel – făcută pe oasele basarabenilor

Se trage dintr-o familie de țărani. Mama era fiica mazilului Constantin Guja. Mândria originilor sale a fost însă mereu interiorizată. „Și asta pentru că, ne explică interlocutorul, copilăria a coincis cu anii 30, criza financiară și alte momente grele”. A venit apoi 28 iunie 1940, pe care tatăl său îl blestema și „regreta că nu a murit, pentru că asupritorii s-au manifesat din primele zile ca niște veniți din stepele asiatice”. Au început cu primarul satului, Leonid Popandopol, pe care l-au arestat și… nu se știe de el nimic nici până astăzi. După el au urmat și oamenii care au intrat în primul val de deportări din 1941. „Nu s-a mai întors niciun bărbat dintre primii plecați, ci numai câteva femei și copii. Au fost duși la nord de Svertlovsc, în Ivdel. Acolo se construia o cale ferată. A fost făcută pe oasele basarabenilor. Au revenit abia prin 1946-1947”. Dar cei care au venit erau altfel de oameni. Și iată un exemplu. „Ilie Ursu, unicul copil al unui basarabean deportat din Cobâlca, a revenit și și-a preschimbat numele în Leonid Untilov. După care, a plecat benevol înrolându-se în armata sovietică în războiul ruso-japonez. A revenit apoi în Chișinău și a devenit un adevărat homo sovieticus. Iată cum se întâmpla”. Și ca să înțelegem și mai bine care era atmosfera acelor vremuri, Constantin Bobeică ne povestește despre revolta unui învățător din sat care a fost ridicat și închis imediat numai pentru că, aflându-se la ospătăria din centrul satului și privind spre portretul lui Stalin, a spus: „Da ce gândește mustăciosul acesta?”. Era tot în anii 1946 – 47.

„Intram în clasă cu niște bucăți de pâine cât cutia de chibrite”

Cât îl privește pe Constantin Bobeică, el a rămas același dintotdeauna. În timpul foametei, învățătorul de numai 23 de ani, se înfrunta cu autoritățile locale pentru că „ajutoarele care veneau nu nimereau la școală, ci în alte părți”. „Intram în clasă cu niște bucăți de pâine cât cutia de chibrite”, povestește intervievatul meu. Rezultatul: a fost trimis la o școală în alt sat, după care, fără nicio explicație, la cea din Cornova. Se întâmpla în 1949. Pe atunci avea soția însărcinată și mama văduvă.

„În acea perioadă, în fiecare sat era un împuternicit al Raicomului. La Cornova era un oarecare Mitrofanov, fost ofițer. Stăteam de vorbă foarte deschis despre literatură, situația politică a acelor vremuri, istorie ș.a.m.d. Într-o seară mă cheamă directorul școlii și îmi spune în mare secret că a aflat de la Mitrofanov că aș putea fi ridicat. „Acest învățător al tău, nou, e un om foarte citit, ai grijă cu el, e deștept – periculos”, i-a spus Mitrofanov directorului despre tânărul Bobeică. Abia atunci am înțeles cine era Mitrofanov”, răsuflă greu interlocutorul meu scăpătând o lacrimă.

Soldat sovietic: „Cum crezi, poporul ne urăște mult?”

Se întâmpla în mai, iar în iunie, fiind la Chișinău la studii, l-au ridicat chiar din antreul decanului. Familia sa era deja la gară, printre cei care urmau să fie urcați în vagoanele spre Siberiile de ghiață. „Fetița mea avea 3 luni. Am fost luat într-o mașină cu soldați și dus și pus la evidența MGB-ului. Pe stradă un sldat mă întreabă: Cum crezi, poporul ne urăște mult? Am rămas cu impresia că m-a întrebat dintr-un sentiment de compătimire și îngrijorare pentru că atâta lume din fiecare raion era ridicată”. Ajuns în gară nu și-a mai găsit familia și a fost nevoit să urce cu garnitura unui alt raion – Criuleni. Astfel a fost despărțit de familie aproape un an. El a nimerit în Tiumen, iar soția cu mama și copilul în Kurgan. „În vagon erau nu mai puțin de 75 de persoane, în iulie, pe o căldură infernală. Femei cu copii care plângeau și se sufocau, La fiecare stație unde se întâlneau mai multe garnituri și vedeam atârnate la geamuri hăinuțe de copil aveam impresia că o vedeam pe Lorica mea (pruncul său de 3 luni – n.n.)”. Iar inima de tată nu și-a găsit liniștea până nu s-a văzut alături de cele dragi – mama, fiica și soția. Totuși, a durat un an până s-au reîntâlnit.

Ajuns la Tiumen numai cu peria de dinți și conspectele sale de profesor, Constantin Bobeică a realizat ce urma: „Când am ajuns, până să se deschidă ușile vagonului, toată lumea a început să cânte: Nistrule pe malul tău, crește iarbă și-un dudău. Am jelit așa până au venit „cumpărătorii” – adică milițienii și paznicii, n.n. – să ne ia în primire”. Și azi mai lăcrimează când își amintește de acele momente de la gara Utinca, din Uralul de Nord.

Unii s-au sinucis…

Chiar dacă a încercat să afle de ce a ajuns în Gulag, nimeni nu i-a explicat de ce a fost ridicat și dus. Acum trăia cu gândul revederii celor dragi. A făcut intervenții peste interveniții, nu a cedat nicio clipă, iar peste un an a fost transferat în Kurgan alături de familie. Revederea a fost dureroasă. „Nu voi uita niciodată obrajii jupuiți de gerurile iernii ai soției care alerga spre mine cu haina descheiată”, sune printre lacrimi deportatul. Se simte și azi vinovat de catastrofa familiei, iar piatra de pe inimă apasă permanent. „Cât eram despărțiți soția îmi scria că dacă nu ar fi copilul ar face ceva cu ea. Sufletul înrobit și dezastrul în care locuiau, înghesuiala din baraca în care supraviețuiau, toate o duceau cu gândul la disperare”. Și, totuși, au fost cazuri când oamenii nu au mai rezistat și s-au sinucis.

„În iarna lui 1949 un băiat din Criuleni, după ce a fost anchetat, numai Dumnezeu știe cum l-or fi cercetat, a cerut noaptea să iasă afară pentru necesități și, mergând cu milițianul din urmă, s-a aruncat în fântâna din curtea miliției”, povestește Constantin Bobeică.

„Astăzi un pumn de țărână de pe mormântul mamei este sub icoane”

„În februarie 1956 mama a avut o mare hemoragie. Pe un ger sub 50 de grade mergeam la spital să o văd și, din fugă calul îmi  arunca ghiață în față, care mă lovea, dar, de durere sufletească, nu mai simțeam nimic. Pe 24, duminică, am înmormântat-o în cimitirul din Șadrinsc, în jurul unei biserici, singura care mai activa prin acele locuri. Am revenit la cătun. Chiar a doua zi, luni, comendantul ne-a anunțat că suntem liberi și reabilitați. Am venit și am spus soției. Hainele mamei erau pe pat și ne-am aruncat peste ele” și aici trebuie să mărturisesc, cititorule, lacrimile nu au mai putut fi controlate…

„Am fost mereu cu pecetea gulagului în frunte, neștearsă”

Au început să-și facă bagajele imediat. Și, totuși, fiind un lucrător bun, directorul sovhozului și secretarul de partid au încercat să îl convingă să mai rămână un an și… să revină acasă cu biletul de partid. A refuzat. „Aveam copilele, trei la număr deja, care trebuiau să meargă la școală. În plus, mai era și chemarea pământului”.

Dar acasă tabloul era unul sinistru. „În casa noastră s-a aciuat președintele colhozului, pentru că erau de toate. Și a avut asemenea grijă că a ars casa. Cea a bunicului a fost demolată. Am luat-o de la început. A fost greu. Nu mă puteam reangaja în învățământ”. Iar când, într-un sfârși a reușit, nu amai fost decât un simplu învățător. „Am fost mereu cu pecetea Gulagului în frunte, neștearsă. Până la deportare am fost director de școală la Onișcani, director-adjunct la Frumoasa, dar după asta simplu învățător și mereu luat la ochi. Dacă făceam o serată în memoria lui Mihai Eminescu, pe 15 ianuarie, directorul asista de fiecare dată și nota ceea ce ar fi putut să mă compromită”.

„Puterea vine din suflet”

Schimbarea din 1989 a așteptat-o cu sufletul la gură. Și de atunci încoace a tot scris și s-a implicat activ. Iar de un an e membru al Uniunii Scriitorilor. „Puterea vine din suflet, spune el. Am luptat să nu îmi pierd sufletul”. Și, cu siguranță i-a reușit să-l țină mereu treaz prin cărțile și articolele pe care le-a semnat. „Încerc să lupt cu acei care își pierd sufletul, se dezic de neam de baștină, de istorie. Ne rămâne o singură cale: lupta pentru redeșteptarea națională”, conchide învățătorul.

Filat, Ghimpu, Liga tineretului rus

Din audio inserat mai aflați ce Constantin Bobeică lui Vlad Filat când l-a întâlnit și de ce crede că Mihai Ghimpu „este singurul din AIE care a rămas credincios idealului național și care ne exprimă pe noi cei care am rămas cu sufletul alături de neamul românesc, idealurile naționale”, dar și ce părere are despre Liga Tineretului care protestează lângă piatra din centrul Chișinăului ridicată în memoria victimelor regimului comunist de ocupație.

Au acești tineri o problemă de educație, sau sunt pur și simplu manipulați – aflați din interviu.

Audiție plăcută!

Vezi si pe JURNAL.md

Am fost ieri la țară. La intrarea în sat, gălăgie și agitație mare. Reparau drumul. Cu numai o zi înainte de alegeri, lucrul era în toi. Am fotografiat.

„De unde sunt?”, se întrebau cei care umblau cu târnăcoapele ungând astfel ochii alegătorilor sătui de atâtea gropi. Și un altul răspunde: „Di la televideni”. În mai puțin de un sfert de oră nu mai erau acolo.

Pe drum, afișele electorale erau rare, nimic nu amintea, practic, de o campanie electorală. Dar  ici colo mai găseai și niște invitații electorale. Un anunț era complet năstrușnic. Oamenii erau chemați la „Conciertul Vocia de aur”. Gramatica intră în vacanță în campanie electorală…

De dimineață agitație mare din nou. Și nu pentru că sunt alegerile, ci pentru că lumea mergea la piață… pe un drum peticit… ieri, înainte de ziua alegerilor. Ce deștepți și pricepuți mai sunt cei care fac campania prin satele Moldovei!

Mai jos, câteva poze.

„Diferența esențială dintre Est și Vest este, cred, diferența dintre mânie și calm, dintre tensiune și destindere. Este vorba de atmosfera în care respirăm, de climatul sufletesc al vieții zilnice. (…) Strada, magazinele, instituțiile, mijloacele de transport, scena politică, ziarele, nu sunt locuri ale conflictului. Nu se vociferează, nu se schimbă injurii, îmbrânceli, nu se caută harțagul cu orice preț. În răsărit, dimpotrivă, aerul e apăsător ca deasupra unui câmp de luptă. S-ar zice că toată lumea urăște pe toată lumea.” (Andrei Pleșu, „Despre mâine”, în Despre frumusețea uitată a vieții, Humanitas, 2011).

Zilele trecute, la Viena, mă gândeam că nu există context mai potrivit ca să dau dreptate cuvintelor acestora. Aveam în mâini cartea în care era republicat articolul „Despre mâine”, iar în față două lumi, două tipuri de societăți și comportamente pe care le analizam la rece – ei și noi. Era momentul propice pentru a plia cuvintele gazetarului pe cele două realități: acasă și mediul în care mă aflam. Și pe bună dreptate, cu cât mergi mai mult spre Vest, cu atât vezi diferența – și invers.

La mai puțin de 100 de km de Viena se află Bratislava, capitala Slovaciei. Un popor cu un destin complicat. S-au unit (cu cehii), s-au dezunit, în 1993, după care o parte dintre ei au blamat acest gest, au o numeroasă etnie maghiară care nu de puține ori le-a pus bețe în roate etc. etc. În plus, colac peste pupăză, mai sunt și puțini. Câteva milioane… Dar au intrat în NATO și UE și sunt europeni cu acte în regulă.

Bratislava nu este Viena și nu va fi curând. Slovacii au fost și ei ocupați de sovietici. Dar asta nu i-a descurajat. Slovacia a intrat în NATO și UE în 2004 și în zona euro în ianuarie 2009, exact când Europa a fost lovită în plin de criză. Așadar, susținere financiară mai puțină și voință mai multă. Reformele au fost dureroase, iar asta se vede din prima când calci pe acele meleaguri. E clar că i-a lovit criza economică. Și totuși, oamenii aceia au voință. Se vede. Nu s-au lăsat turmentați de vorbe goale și angrenați în disperare. Nu au acceptat, precum noi, încremenirea în proiect. Sau un fel de a mima reformele. Mai pe înțeles, bezmeticia tranziției presărată cu frustrări și nostalgii. Au înțeles ce au de făcut și au mers siguri pe ei și capacitățile lor. Au conștientizat că toate drumurile duc spre UE sau nu duc nicăieri. În plus, libertatea de a călători (care nouă ne lipsește atât) le-a deschis ochii.

Or, noi ce facem? O parte nici nu resimt această necesitate. Suntem ca și personajele lui Caragiale din „O noapte furtunoasă” – în loc să cheltuim banii nu doar pe apartamente, mobilă și mașini scumpe, dar și pe lucrurile care ne pot lărgi orizontul și ne pot ajuta să înțelegem lumea, luăm banii dintr-un buzunar și îi trecem în celălalt spunând că „am fost la Union”. Noi deschidem ochii abia când vin alții și ni-i deschid, eventual cu câte un duș rece. Nu știm decât să ne lamentăm constant și să invocăm varii motive pentru neputința noastră transformată, parcă, într-o maladie la nivel general. Și, cel mai grav, nu căutăm sâmburele eșecului în primul rând în noi! Prilejul de a ne înnămoli ni-l oferim tot în primul rând noi înșine, după care, pe la spate, ne mai „ajută” și unii „binevoitori”. Iată de ce, mă tem că vom ieși cam șifonați din toată perioada asta de tranziție continuă, iar răzvrătirea unei părți a societății zadarnică va fi…

Și pentru că vorbeam de scuturat și de dușul rece de afară. Într-un interviu oferit de către Thomas de Waal, expert la Centrul de cercetări în politică externă Carnegie Endowment de la Washington, de pe Europa Liberă aflăm ceea ce știam și noi: „Daca ne uităm la est, vedem Ucraina, R. Moldova, țările din Caucazul de Sud, care cu siguranță nu vor intra în Uniunea Europeană, cel puțin în urmatorii 10, 15, 20 de ani”. Cu alte cuvinte, tranziția noastră spre Europa va continua și pe mai departe să ne dea bătăi de cap. Ne va mai ține o perioadă nevricoși. E de la sine înțeles, fără să ne mai confirme asta și de Waal…

Închei aici. Nu mai pot face altceva decât să îndemn să luăm exemplul slovacilor, care nu sunt mult mai mulți decât noi, dar știu ce vor. Nu avem altă soluție decât să ne trezim. Altfel problemele vor continua să ne atace în haită și pe mai departe. Până atunci, până la trezirea noastră, cei mai norocoși dintre noi vor putea călători în Europa cu… „pașaportul fasșîst”, cum numea în glumă un cititor al bogului meu pașaportul românesc.

Vă invit să aruncați o privire și la o galerie foto cu Bratislava.

Continui periplul meu prin Viena. O adevărată plăcere.

Un târg de ouă de Paște, castelele Schonbrunn și Belvedere, sediul ONU și, la sfârșitul zilei, senzații tari la Prater, celebrul parc de distracții. Uite aici emoții, nu glumă. Cele de la știri sunt floare la ureche

Mâine pornesc spre Bratislava.