Joi, 23 iunie, ora 18.00, la Hotel Leo Grand, în Sala Begonia, Editura CARTIER vă invită la o lansare-dezbatere cu tema: „Basarabia e România?” prilejuită de apariția volumului

Participă: Alexandru Tănase, jurist, Ion Hadârcă, scriitor și deputat, Igor Cașu, istoric, Val Butnaru, scriitor și jurnalist, Vlad Lupan, deputat, Octavian Țâcu, istoric, Excelența Sa, Ambasadorul României în RM, dl. Marius Lazurca și prof. univ. dr. Dan Dungaciu. Moderator: Gheorghe Erizanu, directorul Editurii Cartier.

Coperta cărţii prezintă un banner imens afişat la meciul de fotbal Franţa – România din 5 septembrie 2010, de pe faimosul Stade du France şi pe care scria „Basarabia e România!”. Potrivit ziarului „Timpul”, profesorul de la Bucureşti pune un semn de întrebare în titlul cărţii sale, pentru că „dincolo de spectaculozitatea gestului, o asemenea afirmaţie presupune, astăzi o serie de dubitaţii pe care nici măcar aerul apodictic al afişului nu le poate înlătura”. Şi această chestiune constituie miza acestui nou volum semnat de Dan Dungaciu: „Ce se întâmplă, de fapt, acolo? Ce (mai) este „Basarabia”, din punct de vedere identitar? Şi ce date ar mai trebui incluse în acest dosar pentru a reuşi să înţelegem, fie şi parţial, metamorfozele, uneori surprinzătoare, aluziile şi iluziile electorale ale unei populaţii care pare că, la fiecare ciclu electoral, găseşte şi răspunsul. Sau nu îl găseşte şi vrea să încurce lucrurile şi mai abitir”.

Autorul precizează că volumul nu este o lucrare de sociologia naţiunii şi a naţionalismului, dar că „sunetul de fundal al acestei cărţi este, de cele mai multe ori, dosarul identitar”.

„Basarabia e România?” se bazează pe cronica evenimentelor din R. Moldova pe care Dan Dungaciu a realizat-o, aproape doi ani de zile, în fiecare vineri, pentru publicaţia Timpul. Cartea are patru secţiuni în funcţie de principalele evoluţii din stânga Prutului: I. Liniştea dinaintea furtunii (decembrie 2008 – martie 2009); II. 7 aprilie – „revoluţia oranj” fără CNN. Spre noi alegeri (aprilie 2009 – iulie 2009); III. Dilemele noii puteri. Proiectul politic şi proiectul identitar (iulie 2009 – februarie 2010); IV. Referendum, anticipate şi tensiuni pre-electorale. R. Moldova, încotro? (februarie 2010 – iulie 2010); V. Europenizarea R. Moldova, referendumul constituţional şi campania electorală. Analiza şi explicarea rezultatelor alegerilor din 28 noiembrie este făcută, după cum am menţionat deja, în ampla introducere a volumului.

Vezi si pe JURNAL.md

Vezi si aici http://youtu.be/TQ-j0nfAT74

La Editura „Cartier” din Chişinău a apărut recent cel de-al treilea volum dedicat R. Moldova şi semnat de profesorul universitar Dan Dungaciu, directorul Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române: „Basarabia e România? Dileme identitare şi (geo)politice în R. Moldova”.

Visul ei este să își facă studiile la București. Este o tânără care te cucerește din prima. Are o carismă aparte. În plus, mai este și talentată.

Ieri am fost la lansarea cărții sale – „Glontele de aur”. Evenimentul a avut loc la Biblioteca „Onisifor Ghibu”. Un volum de poezie atent așternută, zic eu. „De ce însă un asemenea titlu?”, am întrebat-o eu pe autoarea Crina Popescu într-un interviu pentru Radio România Internațional (emisiunea “În direct România, în direct lumea românească”, difuzarea: joi, ora 20.00, în reluare duminică ora 17.00).

Și iată răspunsul: „Este mai sugestiv pentru generația de tineri care, după 2009, au un reușit să aibă un glas puternic de libertate, pentru că vorbesc limba română”.

Spune că trăiește în poezia patriotică. Acolo renaște. Dar are și suferințe.

„La Chișinău suferă cei care trăiesc în limba română”, spune tânăra scriitoare. Nu înțelege de ce societatea de aici e divizată când este clar cine este, ce rădăcini are și de unde se trage. „Prutul, spune ea, este o venă prin care curge simțul unui neam unic făcând să palpite în vibrația sonoră inima adevărată a românului și nu o frontieră”. Sunt cuvintele unei eleve de clasa a 12-a. A unei tinere care este parte a generației 7 aprilie. Un om care până la schimbarea de acum doi ani spune că nu era înțeleasă de către colegi, mai ales la lecțiile de istorie. Apoi  situația s-a schimbat. „A fost acest nimb care a strâns tinerii în lumina adevărului”, îmi explică despre 7 aprilie, în interviu, Crina . Și are  dreptate.

Se consideră o norocoasă că stă alături de niște făclii vii (spune ea) – reputații Nicolae Dabija și Mihai Cimpoi de la înțelepciunea cărora se adapă continuu. „Ei îmi luminează rațiunea și drumul pe care pășesc cu multă demnitate românească”, conchide interlocutoarea mea.

Îi urez mult succes și mă gândesc: „Oare câte asemenea speranțe avem?” Teamă mi-e că… prea puține…

Evenimentul va cuprinde conferinţe, lecturi publice, dezbateri şi spectacole la care vor participa: Emil Brumaru, Val Butnaru, Constantin Cheianu, Mihai Fusu, Bogdan Georgescu, Radu Pavel Gheo, Ion Mureşan, Alina Nelega, Nicolae Popa, Arcadie Suceveanu, Maria Şleahtiţchi, Cristian Teodorescu, Ion Vianu. Invitat special: Victor Rebengiuc.

„Este foarte important să creăm un centru de cercetare a literaturilor de tipul acesta, pentru că am constatat că există asemănări, există deosebiri şi că există un teren formidabil pentru o cercetare la nivel academic…  Zilele Literaturii Române este unul dintre cele mai semnificative şi bine organizate evenimente la care am participat în ultima vreme, iar Basarabia a fost o adevărată revelaţie pentru mine.”

Eugen Negrici (participant 2010)

„Cel mai mare cîștig al primei ediții a Festivalului Zilele Literaturii Române la Chișinău este că tocmai spulberă asemenea percepții deformate și parazitare care sînt ca niște pietre în casă. Dar și instituie o urgență de a ne cunoaște mai bine și de a face lecturi critice comparate, pe perioade istorice bine delimitate. Doar după ce critici și istorici literari importanți din România se vor familiariza cu literatura scriitorilor moldoveni va dispărea și această prejudecată și tot mai mulți cititori și scriitori îi vor da dreptate lui Eugen Negrici care a avut o revelație în timpul festivalului,  că unele dintre cele mai mari opere literare pe care la va da în viitor literatura română vor veni anume din Chișinău.”

Dumitru Crudu (participant 2010)

„Prin acest proiect ce reuneşte scriitori `de pe ambele maluri` ne propunem să facem un prim pas spre încetarea reproducerii ignoranţei şi necunoaşterii reciproce. La aceast eveniment vom încerca să răspundem la cîteva întrebări simple: de ce ne cunoaştem atît de puţin? Ce s-a întîmplat şi ce se întîmplă cu noi , cu poezia şi literatura noastră? Cîteva zile la rînd, importanţi scriitori de limbă română, din ambele ţări, vor citi pentru publicul larg fragmente din cărţile lor, vor discuta şi vor încerca să ofere soluţii pentru o mai bună înţelegere a fiecăruia dintre noi.”

Vasile Ernu (coordonatorul proiectului)

Program:

Miercuri, 18 Mai / Bălţi

Ora 11.00 – Conferinţă: Ion Vianu – Memorialistica văzută de un memorialist Locul: Universitatea de Stat „A. Russo“ din oraşul Bălţi, Sala de conferinţe, bloc 1, Str. Puşkin nr. 38

Ora 14.30 – Lecturi & dezbateri: Îngeri și alcool

Invitaţi: Emil Brumaru, Ion Mureşan, Arcadie Suceveanu, Maria Șleahtițchi

Locul: Universitatea de Stat „A. Russo“ din oraşul Bălţi, Sala de conferinţe, bloc 1, Str. Puşkin nr. 38

Moderatori: Vasile Ernu & Emilian Galaicu-Păun

Joi, 19 Mai / Chişinău

Ora 11.00 – Lectură & întîlnire: Liceele „Gh. Asachi“,  „I. Creangă“

Ora 17.00 – Lectură & întîlnire: Emil Brumaru, Ion Mureşan

Locul: Librăria din Centru, Bd. Ştefan cel Mare nr. 126

Ora 19.00 – Lecturi & dezbateri: Proza nouă: spectacolul vieţii ori spectacolul textului?

Locul: Kira’s Club (Teatru „Luceafărul“), Str. Veronica Micle nr. 7

Invitaţi: Val Butnaru, Radu Pavel Gheo, Nicolae Popa, Cristian Teodorescu

Moderator: Mircea V. Ciobanu

Ora 21.00 – Teatru: Victor Rebengiuc – Legenda Marelui Inchizitor / Spectacol-lectură după Fraţii Karamazov de F. M. Dostoievski Locul: Teatrul Municipal „Satiricus I. L. Caragiale“, Str. Mihai Eminescu nr. 55

Vineri 20 Mai / Chişinău

Ora 11.00 – Conferinţă: Ion Vianu – Povești exact așa cum s-au întîmplat Locul: Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Istorie şi Filosofie, blocul central, aula 511, Str. Mateevici nr. 60

Ora 17.00 – Lectură & întîlnire: Cristian Teodorescu – Medgidia, oraşul de apoi (Premiul pentru Proză al USR 2009), Ion Vianu – Amor intellectualis (Cartea anului 2010)

Locul: Librăria din Centru, Bd. Ştefan cel Mare nr. 126

Ora 19.00 – Lecturi & dezbateri: Profesia: autor dramatic. 4 experienţe

Locul: Kira’s Club (Teatru „Luceafărul“), Str. Veronica Micle nr. 7

Invitaţi: Constantin Cheianu, Mihai Fusu, Bogdan Georgescu, Alina Nelega

Moderator: Andreea Dumitru

Ora 21.00 – Spectacol muzical: RASSM – Poezia avangardist-proletcultistă transnistreană din perioada interbelică, cu Mihai Fusu şi Dorel Burlacu (Trigon)

Locul: Kira’s Club (Teatru „Luceafărul“), Str. Veronica Micle nr. 7

Organizatori: Institutul Cultural Român, Centrul Naţional al Cărţii

Co-organizatori: Institutul Cultural Român Chişinău, Primăria Municipiului Chişinău, Editura Cartier, Librăriile Cartier, Revista Punkt

Parteneri: Teatrul Municipal „Satiricus I. L. Caragiale“, Facultatea de Istorie şi Filosofie a Universităţii de Stat din Moldova, Universitatea de Stat „A. Russo“ din oraşul Bălţi, Centrul de Studiere al Totalitarismului, Kira’s Club

Parteneri media: Contrafort, Radio Europa Liberă, Ziarul de Gardă, Jurnalul de Chişinău, Timpul, Unimedia

S-a vorbi astăzi atât de mult şi multe despre femei… Totuşi, 8 martie nu trebuie să fie o singură dată pe an.  Scriu după impresiile pe marginea unei cărţi şi poveşti de viaţă cutremurătoare pe care o recomand spre lecturare.

O poveste care a făcut înconjurul lumii

14 bărbaţi din tribul Mastoi contra unei femei dintr-o castă inferioară… Un viol ca răsplată la o faptă inexistentă… Un destin pe muchie de cuţit  şi… o luptă continuă…

S-a întâmplat în Pakistan. Avea 28 de ani. Nu ştia să scrie şi să citească, dar cunoştea pe dinafară Coranul. Şi atât. Avusese o căsătorie forţată, după care un divorţ. Lumea ei se reducea la satul în care locuia. Dar totul s-a schimbat când un alt trib din vecini i-a acuzat fratele, adolescent, mai întâi că ar fi furat tulpini de zahăr, apoi că ar fi întreţinut raporturi sexuale cu Salma, o femeie din tribul lor, „presupusă virgină”. Acuzele nu s-au oprit, iar odată cu ele au început şi nenorocirile. După ce a fost învinuit de furt, minorul a fost bătut, răpit şi, pentru a-l umili şi mai mul, sodomizat.

Doreau şi batjocorirea ei. „Pentru a-şi potoli setea de răzbunare faţă de tot satul”, mai mulţi bărbaţi din tribul Mastoi au tăbărât pe ea şi au violat-o. Drept „răsplată” pentru „păcatul fratelui ei mai mic”. „Ei ştiu că o femeie umilită prin siluire nu are alternativă decât sinuciderea. În felul acesta nu mai au nevoie de arme. Violul ucide. Violul este arma cea de pe urmă. Violul serveşte pentru a umili pentru totdeauna celălalt clan”. Sunt rânduri tragice care apar în lucrarea Dezonorată semnată de Mukhtar Mai (Editura Allfa, 2009; prima ediție în limba franceză în 2006). Femeia din Pakistan despre care scriu. O carte care te marchează definitiv şi pe care o parcurgi cu sufletul la gură, dar şi cu revolta sfredelindu-ţi mintea şi sufletul.

Salvare? De unde? Aproape de nicăieri.  Sfatul tribal, care acţionează în afara oricărei legislaţii oficiale şi are atribuţia de a deveni ca mediator între două părţi nu a ajutat-o. Mai mult, nici poliţia nu prea s-a grăbit. Corpuţia e şi acolo ca la ea acasă. Oamenii legii au cerut pentru eliberarea fratelui lui Mukhtar douăsprezece mii de rupii, salariul unui muncitor pe trei sau patru luni. Nu putea să îi plătească, așa că nu-i mai rămânea decât moartea. Aşa cum făcuseră şi alte femei trecute prin drame similare.

„Vreau să beau acid şi să mor pentru a stinge definitiv pârjolul ruşinii care apasă asupra mea şi a familiei mele”

„Aici femeia nu contează mai mult decât o capră. (…) Aşa este puterea feudală. Începe cu pământul, se termină cu violul” – sunt câteva din trăirile nevinovatei Mukhtar, de după viol. Nu s-a lăsat. A considerat că venise vremea când o femeie modestă, de condiţia ei, trebuia să încerce să ridice capul mai sus decât îi era permis. Mânia a fost cea care a scos-o din coma letargică în care se afla. Mai ales  că nu ştia să scrie şi să citească, ceea ce a fost un mare dezavantaj. Alţii întocmeau declaraţiile ei în dosar şi tot alţii semnau pentru ea. De unde şi o serie  de confuzii şi neadevăruri, chiar. Ba mai mult, la judecată, deşi mai bine de jumătate de bărbaţii din sat văzuseră întreaga grozăvie – violul, nimeni nu a pledat în favoarea ei. Şi, culmea, violul chiar a fost contestat de expertiza medico-legală, inclusiv în baza „mărturiilor” ei din dosar. „Mărturii” întocmite de poliţia locală… Drept urmare, instanţa din Lahore a dat verdictul cu totul contrar primei decizii: cinci dintre condamnaţi au fost achitaţi.  Unul singur dintre ei urma să rămână închis pe viaţă…

„Femeia este o marfă, un obiect de schimb, de la naştere până la căsătorie”

Chiar dacă a crescut cu ideea că „femeia este o marfă, un obiect de schimb, de la naştere până la căsătorie” şi chiar dacă nimeni nu i-a spus vreodată că şi în Pakistan există o Constituţie  – „o armă de mare preţ, singura pe care o am” – Mukhtar a spart barierele. Nu a acceptat ideea ca de mici fetele să fie învăţate că nu au voie să stea de vorbă cu băieţii sau să rămână analfabete. Iată de ce Mukhtar Bibi (pre numele ei adevărat) nu a acceptat bani pentru sine, ci a înfiinţat o şcoală în satul său. Instituţie care a început să funcţioneze din 2002.

Cazul ei a intrat în atenţia celor de la Amnesty Internaţional. Prin lupta pe care a purtat-o ani de zile a devenit un simbol al tuturor femeilor maltratate  şi violate din ţinuturile ei. Pentru prima dată, durerea unei femei a devenit emblematică. Ea reprezintă emblema unei poveşti pe care mii de reprezentante ale sexului slab o trăiesc  în acea realitate.

La fiecare oră o femeie este bătută, brutalizată sau arsă cu acid

Potrivit unor rapoarte întocmite de unele asociaţii, în Pakistan (n.n. – la data apariţiei cărţii) numai într-o singură lună (iunie) au fost violate mai mult de douăzeci de femei de către cincizeci şi trei de bărbaţi. Două dintre ele muriseră. Mai aflăm că multe dintre femei sunt căsătorite împotriva voinţei lor, violate, iar bărbaţii se folosesc de ele ca de nişte obiecte de schimb. Aceleaşi rapoarte arată că în Pakistan în fiecare oră o femeie este bătută, brutalizată,  arsă cu acid sau moare în explozia „accidentală” a unei butelii cu gaz… Nu mai este o noutate că uneori este destul ca doi bărbaţi să se ia la ceartă, după care unul dintre ei să se răzbune pe soţia celuilalt. „Întotdeauna fiind vorba de onoare, lor le este îngăduit orice. Să taie nasul soţiei, să dea foc unei surori ca să ardă de vie, să violeze nevasta vecinului. Instinctul lor de răzbunare e de nestăvilit”, scrie autoarea în Dezonorată. Ea mai adaugă că nu este o feministă militantă şi nu se victimizează, ci doar vrea să explice lumii cum funcţionează societatea din Pendjab „o provincie unde spălarea onoarei este, din nefericire, un fapt curent”. Mukhtar Mai consideră că trebuie să vorbească deoarece „vorbirea este eliberatoare şi este ca o rufă murdară pe care o speli”.

Refuz şi punct

„Refuzul unui proiect de lege care să interzică crimele comise în numele onoarei din această ţară arată că de acum încolo încă multă vreme va trebui să ieşim în stradă sperând să obţinem o justiţie socială”, conchide Mukhtar Mai în Dezonorată.  Dincolo de asta, Mukhtar a rămas o luptătoare şi nu a renunţat niciodată, iar ideea din finalul cărţii sale lasă mult loc pentru gândire: „Dacă femeia este cinstea bărbatului, de ce este siluită sau şi, mai grav, ucisă?”

Vă îndemn să lecturaţi şi să reflectaţi.

„Suntem publicul unui spectacol prost de toate părțile” – este fraza pe care am notat-o pe prima foaie care mi-a căzut sub mână atunci când urmăream o discuție de la TVR1 între doi intelectuali din România. Dincolo de asta, îmi rămăsese în minte și titlul „Un veac de singurătate”, romanul pe care îl recitisem în ultima perioadă, pe care notasem acea frază și care încă mai stătea pe noptiera mea. În timpul acestei lecturi revăzusem narațiunea cărții altfel decât la prima citire – inclusiv prin ochii a ceea ce trăim noi acum. Prin perspectiva zilelor noastre.

Nu voi realiza aici o dezbatere pe marginea vestitului roman, dar nu neg că atunci când citeam despre personajele din Macondo (n.n – un sat izolat de lume și întemeiat de un grup de oameni în frunte cu Jose Armando Buendia) ale lui Garcia Marquez am făcut o paralelă cu noi. Așadar, iată-ne trăind aici, în această republică, cu sau fără voia noastră, zbătându-ne, luptând sau trăgând mâța de coadă, împroșcăndu-ne cu venin și noroi, după care ștergându-ne, uneori cu pumnii, sau, de ce nu, aruncându-ne unii pe alții peste balustradă. Așadar, „life is hard and then you die” (trad. „viața e grea și după aceea mori”), pare să fie expresia perfectă care ne caracterizează și de care nu mai scăpăm.

Mai grav e că singuratatea sau izolarea în care ne bălăcim și ne complacem pare să fie trăsătura care ne definește, dar și care nu prea ne deranjează. Fie că e vorba de singurătatea politică sau izolarea personală în care ne-am tăvălit, volens nolens, de la 90 încoace, noi tot apatici suntem la schimbarea reală – care nu a venit nici după 28 noiembrie!

Găsim la toate soluții în… felul nostru. Nu avem bani în republică? Nicio problemă. Soluția – trimitem peste un milion de concetățeni peste hotare. Ni se vorbește în rusă. Și aici nikakaia problema – trecem repede la „privet” (trad. – salut). Vrem în UE? Lasă că ajungem noi cumva acolo – fiecare cum poate. Unii se îmbată cu promisiuni, alții își iau pașaport român, o a treia categorie dau  ilegal 5000 de euro pentru o viză etc. etc. Suntem descurcăreți, nu glumă. Dar vezi că gluma asta are și ea o limită. Se îngroașă de la o zi la alta. Se umflă, crește, deranjează și într-o zi va răbufni rău de tot. Sau… poate nu… vom găsi și la asta o soluție. Vorba vine: moldovenii nu sunt egipteni…

Noi, „moldovenii” sau „basarabenii” (fiecăruia cum îi place), la fel ca și cei din romanul lui Garcia Marquez, părem deseori rupți de lume, lipsiți de realism, trăind asemeni lor o fuziune dintre real și fantastic ce vizează deopotrivă realități sociale, politice, istorice și spirituale ale spațiului în care ne ducem crucea. Avem și noi din ‘90 încoace scene de răzvrătire (ultima pe 7 aprilie 2009), de „viață și de moarte” (vezi fiecare ciclu electoral), iluzii interminabile (integrarea europeană, de exemplu). Apoi plonjăm în unele incertitudini crase care nu fac decât să mă ducă iar și iar la acea comparație cu cei uitați și pierduți în Macondo a lui Marquez.

Și chiar dacă cineva dintre noi ar spune că nu e adevărat și că suntem mai breji decât ei, că stabilim legătura, în cazul nostru cu Europa, prin acel vestit și mult așteptat tren (cel european) teamă îmi este că ne mințim frumos. Repet, teamă mi-e că trenul nostru european va rugini la fel ca și cel din Macondo. Și asta, din nou, din cauza incertitudinilor și a necunoașterii în care plonjăm. Mai pre limba lui Marquez: „din cauza prafului, a păianjenilor și a trecerii timpului”, care ni se strecoară printre degete, fără să îl fructificăm în niciun fel, încremenind în același proiect – iluziile noastre cele de toate zilele, politice și identitare. Astfel, riscăm să nu progresăm în niciun fel.

Suntem cineva. Este lauda pe care o invocăm parcă tot mai des în ultima vreme despre noi înșine. Ne laudă Europa. Iar ne noi ne ambalăm și declarăm tot mai convinși că vom reuși „prin noi înșine”, că nu mai avem nevoie de nimeni, că „suntem moldoveni și punctum”. Și nu înțelegem că nu facem decât să ne izolăm și mai tare…

„Veacul nostru de singurătate” continuă…

Mai întâi am citit cartea. Evident, nu am rezistat tentației și am mers să iau un interviu autorului. Și iată ce am aflat.

 S-au întâlnit „La masa Adevărului”, au discutat ore în șir, de mai multe ori, despre trecutul, prezentul și viitorul românilor. După dezbateri intense, ziaristul George Rădulescu de la Adevărul din București spune că s-a gândit să adune într-un volum toate discuțiile cu Profesorul pentru că ar fi de interes atât pentru cei tineri, cât și pentru cei vârstnici. De aici și titlul cărții – „Un secol cu Neagu Djuvara”. Titlu vândut în 27 000 de exemplare!

„Stând de vorbă cu Neagu Djuvara pur și simplu ai impresia de regresie temporală. Felul de a nara al Profesorului îți creasă impresia că participi direct la desfășurarea unor evenimente istorice” mărturisește invitatul emisiunii „Mai Aproape de Europa”.

„Să trăim și să respirăm atmosfera epocii de dinainte de Unire”

„Neagu Djuvara e acel om pe care România l-a pierdut definitiv pentru simplul motiv că nimeni nu se preocupă să dea o formație morală și intelectuală în prezent în școli. Chestiune fundamentală pentru viitorul României”. De această părere este autorul cărții  – George Rădulescu când vine vorba despre perioada interbelică. Despre epoca de altă dată, intervievatul meu spune că „rămâne ca una pe care o putem idealiza în tot trecutul tumultos al României”. Și Andrei Pleșu, cel care semnează prefața lucrării, spune că vede în Neagu Djuvara „modelul unei lumi ireversibile, dispărute, lumea României interbelice”.

Și pe drept cuvânt. Stând de vorbă cu Marele Boier, care provine dintr-o familie de 130 de capete încoronate, cea a Grădiștenilor (n.n. – din partea mamei), George Rădulescu mărturisește: „Un simplu gest al lui Neagu Djuvara ne arată semința sa aristocratică”. Dar nu numai. Experiența sa de viață, de 94 de ani, își spune și ea cuvântul. Neagu Djuvara a luptat în al doilea război mondial în regimentul 6 „Mihai Viteazul” , a parcurs 750 de km pe jos prin Basarabia și a fost rănit. Djuvara a avut mare noroc deoarece 90% din regimentul său a fost distrus în bătăliile de la Odesa. Are povestiri inedite de pe front. De altfel, la Cotul Donului, și-a pierdut și singurul văr primar pe care l-a avut. Ascultați povestea chiar de la domnia sa  la finalul coloanei audio de mai sus.

„E trist că românii nu vorbesc despre eroii lor”

De aceasă părere este ziaristul George Rădulescu vorbind despre trecutul românilor cu referire la cartea pe care o semnează. „Păcat că transportăm într-un registru minor aceste amintiri istorice”, spune autorul și realizatorul proiectului „La masa Adevărului”. Și continuă: „Trebuie arătat faptul că românii au avut o mentalitate defensivă și și-au apărat Țara cu dăruire de fiecare dată când au trebuit să își conserve teritoriile pe care le-au avut. Nu trebuie să ne fie jenă să vorbim despre toate acestea, deoarece nu suntem o națiune de lași cu aspirații imperiale”.

Și pentru că prea puțini s-au preocupat în ultimii ani de descoperirea trecutului și indicarea unor surse de autenticitate, George Rădulescu nu ezită să o facă în „Un secol cu Neagu Djuvara”. El explică: „Trebuie să stabilim după aceste două decenii bulversante cine suntem, ce vrem și încotro mergem, cum ne definim în raport cu celelalte popoare”.

Neagu Djuvara: „Ne trebuie două generații pentru a scăpa de păianjeni”

„Suntem deștepți și ne vom lua locul în Europa unită” spune Neagu Djuvara în discuțiile cu George Rădulescu inserate în cartea citată mai sus. Autorul cărții afirmă însă în cadrul emisiunii „Mai Aproape de Europa” că „românii încă nu și-au ocupat acest loc, ba mai mult, România și-a pierdut și rolul de lider regional”.  Pierderea acestui rol nu se datorează cumva „greșelii fatale făcute de România în iunie 1940?” l-am întrebat eu pe G. Rădulescu. Neagu Djuvara, de exemplu, spune că toate problemeleRomâniei au început anume odată cu cedarea Basarabiei și că tot atunci „ne-am pus rău cu toată Europa și nu am fost sufiecient de abili din acest punct de vedere”. Revenind în prezent, George Rădulescu explică: „În ultimii ani, după 2002 și 2007, când a avut loc integrarea în NATO și, respectiv, în UE, România nu mai are un proiect. Deci, problema este lipsa de proiect în prezent și nu vechile greșeli. Iar lucrurile nu vor ma continua mult așa și românii se vor trezi”.

„Europa se sinucide”

Este ideea exprimată în carte din care desprindem scepticismul lui Neagu Djuvara față de Europa. Reputatul istoric spune: „Circulând cu metroul parizian poți vedea Europa de mâine”. Iar ideea este că în viitorul apropiat Europa va trebui să facă față unui aflux teribil de imigranți, iată de ce George Rădulescu spune că „trebuie să fim conștienți că ne putem pierde identitatea și trebuie să ne implicăm într-un proiect de menținere a  identității”. Iar în acest proiect, „anomalia RM”, cum numește Neagu Djuvara Basarabia, trebuie și ea rezolvată.

Profesorul spune despre basarabeni: „Din păcate ei, cei de dincolo (n.n. – din RM), sunt prostiți de atâția ani de despărțire de România”. Iar George Rădulescu adaugă la rândul său că vede RM ca o graniță estică a UE și nu crede că „acest spațiu este condamnat să rămână într-un post-stalinism neproductiv care să îl mențină în blocaj”. Nici Neagu Djuvaranu nu acceptă termenul de „tampon” în cazul RM. Cntinuând ideea George Rădulescu adaugă: „Mai devreme sau mai târziu țările din zonă vor face parte dint-o structură europeană unde nu își va mai urmări fiecare interesul propriu, meschin”.

Cum e să stai față în față cu un om care l-a cunoscut pe Emil Cioran, care după 45 de ani de stat în afara României a revenit în țară imediat după revoluție și care 23 de ani a locuit în Niger etc. etc. aflați din audio inserat în text din discuția purtată cu autorul George Rădulescu.

Prestigioasa revistă literară Contrafort publică în ultimul număr (mai-iunie 2010) un comentariu amplu dedicat romanului 100 DE ZILE . Articolul apare în cadrul rubricii „Cronica literară” este semnat de Alexandru Tabac, căruia îi mulțumesc pentru efort, aprecieri și critici. Vă invit să citiți în continuare comentariul din Contrafort.

 Istoria incredibilă a celor 100 De Zile (Stela Popa, 100 De Zile, roman)

După douăzeci de ani de tranziţie eşuată, de mahmureală prodigioasă, Basarabia de după 7 aprilie 2009 încearcă să arate altfel şi să-şi strige angoasele. Stela Popa îşi marchează debutul literar cu romanul intitulat 100 De Zile, lansarea cărţii a avut loc mai întâi, cum e şi firesc, la Bucureşti şi Chişinău, după care au urmat alte oraşe româneşti, în general centre universitare. Evenimentele din R. Moldova, ale ultimului an, au antrenat şi au concentrat o mai mare atenţie asupra spectrului basarabean. R. Moldova a lipsit din grila de priorităţi a mass-media româneşti, rămâne pentru publicul larg o terra incognita şi mai degrabă o sursă de prejudecăţi culturale. Promovat inteligent şi bucurându-se de sprijinul Editurii Tritonic, romanul 100 De Zile este o carte scrisă în primul rând pentru publicul din România, avea să declare autoarea. Prezent fiind la lansarea cărţii ce a avut loc în incinta Bibliotecii „V.A. Urechia” din or. Galaţi, i‑am adresat autoarei câteva întrebări, una dintre care a fost: Unde credeţi că va fixa memoria culturală această carte? În zona literaturii de ficţiune? În zona literaturii document sau în sfera literaturii de consum? Cu menţiunea, că literatura de consum poate fi onorabilă atât timp cât educă gustul cititorului spre înalta literatură. Răspunsul Stelei Popa a lăsat destinul ulterior al cărţii pe seama istoriei… Autoarea afirma, cu ocazia lansării, că începuse cartea înainte de anul electoral 2009, că şi-ar fi făcut propria revoluţie, chiar dacă ea nu s-ar fi întrupat în una reală. Aserţiune ce poate face din 100 De Zile o confesiune romanţată.

Romanul, compus din trei părţi – Amintiri, Coridorul morţii, Un sfârşit e un început, are o structură narativă tradiţională, incipitul îşi însuşeşte funcţia ornamentală de până la declanşarea conflictului şi a identificării mizei. 100 De Zile înregistrează tribulaţiile familiei Ciugureanu, traseele existenţiale ale fiecărui membru, acoperind perioada celor opt ani de guvernare comunistă, alegerile parlamentare şi revolta tinerilor. Uneori, memoria personajelor transgresează perioade de timp mai lungi, coborând până la începutul anilor ’90. Rememorarea fulgurantă a vieţii, o trăsătură a Ciugurenilor, capătă funcţii recuperatorii, justifică deciziile şi opţiunile protagoniştilor în momentele de cumpănă şi ezitare. Personajele mărturisesc interlocutorilor, de multe ori fictivi, vinovăţii acumulate de trecerea anilor, în speranţa unei expieri eliberatoare.

Paradoxal, această carte are mai mulţi autori, o dată e Stela Popa, autorul care-şi imaginează o poveste, pe care o vrea credibilă în ochii cititorilor, pe de altă parte, e jurnalista Stela Popa, martor al evenimentelor din ultimii ani şi al revoltei tinerilor de la Chişinău. Istoria Robertei Ciugureanu e de-a dreptul halucinantă, un personaj asupra căruia s-a insistat prea mult, de aici şi deficitul de credibilitate, un personaj puţin verosimil, nenorocirile ce o lovesc depăşesc limitele suportabilităţii umane. Bărbaţii din viaţa Robertei apar şi dispar fantomatic, într-un quiproquo continuu, se succed apoi o căsătorie ratată, o sarcină pierdută, numeroase spitalizări, atacul câinelui-lup, agresiuni fizice, potenţialitatea unui viol, toate aceste elemente incumbă lecturii o doză de improbabilitate, de artificiu. Prea multe într-o viaţă de om. Stela Popa suprasolicită modalităţile descriptive, scriitura e excesiv de încărcată, asupra personajelor curg torenţial o serie de epitete comune, calificative (lungi, fine, subţiri, dulci, mici etc.) reluate neinspirat de-a lungul întregii cărţi. La pagina 95 identificăm cinci comparaţii, un procedeu stilistic de care autoarea abuzează, şi pe alte pagini sesizăm avalanşa acestei figuri de stil, trimiţând la o întreagă paletă de vieţuitoare (melc, mieluşel, şobolan, dihor, broscoi, pitulici, iepure, cucuvele). Discursul conţine deseori reminiscenţe adolescentine şi însemne ale unui romantism decrepit. Stelei Popa îi reuşeşte de minune resuscitarea romanului picaresc, această radiografie îngroşată a societăţii basarabene aşază sub ochii cititorului indivizi capabili de orice delaţiune, lipsiţi de scrupule, tipologii filistine şi onctuoase care transformă trădarea într-o reţetă de supravieţuire sau în ascensiune profesională.

Firele narative, distincte la început, se apropie şi, într-un final, se întretaie şi se contopesc, revolta de la Chişinău uneşte destinele Ciugurenilor atât în speranţa schimbării, cât şi în durerea neputinţei. Pe lângă personajul narator Roberta Ciugureanu, există un narator omniscient şi omniprezent care identifică şi comentează orice intenţie corectă ori subversivă.

Dincolo de personajele care conving într-o măsură mai mare sau mai mică, dincolo de caducitatea relaţiei dintre Roberta şi Catinca, lectura devoalează fundalul implacabil al realităţii basarabene: penuria quasi-generală postsovietică, pericolul transnistrizării R. Moldova, problema cetăţeniei române, anihilarea presei independente, emigrarea ilegală, situaţia lingvistică din R. Moldova, istoria ilară a bradului lui Chirtoacă, insuficienţa secţiilor de votare din străinătate, reabilitarea bisericilor de către comunişti, după ce tot ei le-au distrus, soarta jurnaliştilor români trimişi în Basarabia. Episodul jurnalistei de la ziarul Timpul, atacată cu o rangă, nu trece neobservat.

Există pagini scrise de jurnalista Stela Popa, de o profunzime remarcabilă, capitolul 13 din Coridorul Morţii, poate cel mai reuşit, surprinde dubla ipostază a manifestării socio-culturale de la care basarabeanul se revendică, o dihotomie hazlie între Lenin şi Ştefan cel Mare, între discursul oficial al autorităţilor, pavoazat cu replici patriotarde, şi realitatea cotidiană a nepăsării, o segregare accentuată între Moldova înfloritoare şi Moldova second-hand. Un aspect demn de luat în seamă îl reprezintă inserţia în text a unor rusisme uzuale, calchieri, înjurături şi expresii cu conţinut trivial la care basarabenii şi personajele de hârtie recurg nemijlocit. Apelul la registrul argotic sporeşte gradul de autenticitate şi indică sorgintea grupului social, decopertând o psihologie colectivă: („Înjurăturile ruseşti amestecate cu cele româneşti nu erau nimic mai mult decât expresia acelei răscruci de drumuri unde crescuseră. Loc numit acum R. Moldova.” p. 332)

În partea a doua a romanului regăsim mâna jurnalistului bine documentat, întreg filmul evenimentelor, surprins de camerele de vedere şi fixat în fotografii, este transcris pe hârtie într-un mod obiectiv şi reconstituant. Coridorul morţii surprinde ebuliţia maselor odată cu aflarea primelor rezultate, organigrama evoluţiei mişcării de protest şi torturile la care au fost supuşi cei arestaţi. Cititorul recunoaşte fără prea mari dificultăţi cine sunt personajele reale care se ascund în spatele Nadiei Cojocari sau în umbra fraţilor Corja. Cu toate că evenimentele din aprilie justifică viziunea orwelliană a autoarei asupra spaţiului basarabean, se impune totuşi următoarea remarcă: majoritatea basarabenilor au dus o existenţă, chiar şi pe timpul fostei guvernări comuniste, apolitică, departe de orice aplomb identitar sau de  urmele unei resurecţii sibilinice.

Romanul Stelei Popa invită la o reajustare de optică, accentuarea nuanţelor nu face decât să întreţină aceeaşi receptare inexactă, generatoare de prejudecăţi culturale. Literatura presupune sublimare, or, realitatea din spatele ficţiunii subminează latura estetică a romanului, procesul de literaturizare forţată e foarte vizibil. Demersul Stelei Popa rămâne însă valid şi obligă la continuitate şi completare. Toposul cultural basarabean, odată valorificat, ar putea servi ca punct genezic unor opere de artă, filme, cărţi care să ne regăsească şi să ne rescrie memoria.

____________

Stela Popa, 100 De Zile, roman. Editura Tritonic, 2010, Bucureşti. 464 pag.

_____________

Alexandru Tabac s-a născut în 1984 în satul Bădicul Moldovenesc, jud. Cahul, Basarabia. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii Dunărea de Jos, Galaţi (2006). A susţinut un Masterat în Teoria şi Practica Textului (2008).

„

-M1-315, dă-mi târnăcopul acela!

-Ia-l, N2-810!

Cine încălca această lege era pedepsit cu zile de carceră”.

Nu mai erau oameni, ci niște numere… Simple numere… Nume și destine de oameni prefăcute în numere cu iz sovietic… Despre asta ne vorbește cartea “Tema pentru acasă” a lui Nicolae Dabija (Princeps Edit, Iași, 2009). O carte despre drama deportaților basarabeni și despre credința în Dumnezeu care i-a ajutat să o depășească. Tragedia acelor oameni nevinovați, umiliți de regimul comunist și a căror destine au fost făcute una cu pământul pentru simplul fapt că erau sau gândeau altfel. Așa s-a întâmplat și cu eroii lui Nicolae Dabija. El – Mihai Ulmu – profesor, și ea – Maria Răzeșu – elevă. Asta până la venirea sovieticilor în 1940. Până în clipa în care ostași sovietici, cu bonacii grei, au intrat, în timpul lecției de limba română, când vorbeau despre Eminescu, peste elevii care aruncaseră portretul “tatălui nostru” I. Stalin după catedră. Iar de aici a început totul.

Profesorul, împreună „cu acești țânci”, au ajuns să răspundă în fața tribunalului clasei muncitoare. “În numele Puterii Sovietice și al Guvernului URSS, ești arestat ca dușman al poporului” – atât i s-a mai spus profesorului Ulmu, cel care a avut “impertinența” să ia asupra sa vina de a arunca portretul “tatălui nostru” I. Stalin după catedră. Înainte de încheierea acelei lecții, de viață și de școală, profesorul lasă elevilor săi o temă pentru acasă: „…A fi om în viață e o artă sau un destin?” Răspunsul avea să îl afle după 13 ani de închisoare, chin, înjosire, calvar și pierderea celor dragi în Siberia de gheață, la Zarianca, în “Lagărul Morții”.

M1-315 a fost numărul lui Mihai Ulmu, numit de rând cu preoți, artiști, scriitori, filosofi, savani sau oameni de știință drept “criminal și borfaș” de mai marele închisorii – Kudreavțev. Un incult fioros, cum scrie Nicolae Dabija – “un lup uman” pentru care Lenin, cel care a acordat o șansă acestor „derbedei”, era cel mai omenos dintre oameni”.

Să stai în una dintre „cele mai umane pușcării din lume”, cum o considera sluga lui Stalin – Kudreavțev, nu era simplu… Nu mai lăsai târnăcopul, lopata și hârlețul din mână… Dar asta era nimic în comparație cu crimele și tratamentele inumane aplicate deporaților deținuți la Zarianca. Într-un fel, “fiecare cu meseria lui – voi cu mâna pe roabe și răngi, noi – cu mâna pe trăgaci!” – după cum amenința Kudreavțev, personaj reprezentativ pentru călăii sovietici ai acelui timp. Unul dintre cei care consideră că “Ușa raiului va fi deschisă cu vârful baionetei pentru clasa muncitoare și conducătorii ei, iar raiul va fi ca un colhoz mare”. Era călăul perfect. Pe asemenea figuri miza conducerea stalinistă din URSS, care susținea că nu avea nevoie de intelectuali pentru că sunt „o clasă care parazitează consumând bunurile produse de alții”…

Părea că Mihai Ulmu se împăcase cu soarta lui. “Învățase să țină roaba în așa fel, încât să-l ducă ea pe el”, să se trezească dimineața cu aceeași bătaie de toacă etc. etc. Totul până ce la Zarianca venise ea, Maria, fosta lui elevă și viitoarea lui soție. Cea care străbătuse mări și țări ca să ajungă la el pentru ca să-i întoarcă o datorie mai veche – o carte de poezii scrisă de M. Eminescu. Și să-i mai spună ceva – cât de mult îl iubește. Să îi mărturisească dragostea care a ajutat-o să treacă peste toate. Și tot ea l-a ajutat să evadeze… De aici și constatarea lui Constantin Noica, invocată de romancier: “1 plus 1 fac 2. Dar 2 nu mai este 1 plus 1”…

Au fost prinși. A urmat o a doua tentativă de evadare. Și au fost prinși din nou. Pentru nesupunere și evadare Mihai Ulmu a acumulat în total vreo două sute patruzeci și ceva de ani de închisoare… Dar iubirea, “acest sentiment meschin, care trebuie stârpit ca pe o piatră rară”, cum afirmau slugile lui Stalin, i-a ajutat pe Mihai și Maria să reziste. Amenințări precum: “În clipa în care l-am desființat pe Dumnezeu, noi am desființat și dragostea, această prejudecată burgheză”, nu i-a oprit, iar rostul dragostei lor a fost Mircea. Copilul care după doi ani i-a fost smuls Mariei de la piept și dus la orfelinat. A mușcat, a plâns, a țipat și a blestemat, dar… tot degeaba. Copilul a fost dus la Colonia Creșă Nr. 3, situată la o distanță de circa zece kilometri de Zarianka-6, locul unde se afla ea. Trei membri ai aceleiași familii, despărțiți toți trei… Părea că acesta trebuie să fie capătul acestui chin interminabil, dar nu… Victimile comunismului nu puteau scăpa atât de ușor.

La Zarianca nu puteai nici să mori când doreai tu, ci când doreau călăii lui Stalin. Așa s-a întâmplat și cu Maria. Plecată, pe ascuns, să-și salveze copilul răspus de tifos și pe moarte, ea este împușcată de un soldat. După asta, lumea lui Mihai Ulmu se prăbușește. Îi rămâne doar credința și speranța.

Relația lui Nicolae Dabija cu Dumnezeu este una puternică, iar asta se desprinde clar din paginile cărții. Autorul știe convingător cum să pună personajele sale să realizeze adevărate meditații pe marginea acestui subiect – credința în Cel de Sus. Aceste pagini sunt memorabile și unele care dau romanului „Tema pentru acasă” o semnificație spirituală unică. Exemplul preotului din închisoare are o conotație puternică și exemplară. La fel și momentul în care deținuții refuză să lucreze în ziua de Paști. Loviturile cu bocancii și cu patul armelor nu i-a împiedicat niciodată să „evadeze” însă în rugăciune. Aceasta a fost prima biruință a lor în fața temnicerilor. Dumnezeu era cu ei… Până la urmă, tot El le-a adus eliberarea mult așteptată de pe 5 martie 1953.

Revenirea acasă, la Poiana, a lui Mihai Ulmu, de mână cu băiatul său, găsit ca prin minune la orfelinat, este una care te faci să verși o lacrimă în finalul cărții. Reîntâlnirea profesorului cu foștii săi elevi, acum oameni în toată firea, și lecția cu tema pentru acasă, reluată după 13 ani, are o incredibilă încărcătură emoțională. Iar finalul cărții – “precum în cer așa și pre pământ” -, duce cu gândul la credința și stabilitatea unui popor prins între o permanentă presiune istorică și forța supremă a lui Dumnezeu care nu l-a uitat niciodată și i-a dat tărie să reziste…

Acum, după 70 de ani de la ocuparea Basarabiei de către URSS, cartea lui Nicolae Dabija este un memento!

Dumnezeu să ne îndrume și să ne aibă în paza sa! Și să ne ajute să ne facem și noi „temele pentru acasă”, odată și odată!

In R. Moldova, batalia simbolurilor continua. Unii vor sa le demonteze odata si pentru totdeauna pe cele comuniste, altii refuza categoric aceasta idee, iar cei din a treia categorie, indecisii, stau inca pe tusa si se mai gandesc. Dar mai există şi alte simboluri si date esenţiale, la care ar trebuie să reflectăm mai mult.

12-13 iunie 1941 le aminteste tuturor, inca o data, de deportarile basarabenilor in „Siberiile de gheata” si de suferintele poporului nostru in ceea ce poate fi numit Katynul basarabean. De aici pana la a intelege istoria si actiunile pe care trebuie sa le faca urmasii nu ar trebui să fie decat un pas. Unul decisiv si important, pe care un popor si oamenii sai politici poate sau nu, vrea sau nu, decide sau nu, sa il faca. Repet, depinde de fiecare in parte şi apoi, de toţi împreună.

Despre momentul 12-13 iunie 1941 discutam, doamnelor si domnilor, in aceasta emisiune, de la Bucuresti, cu istoricul Dorin Matei, directorul revistei „Magazin istoric”, dar nu inainte de a pune pe post un interviu pe care l-am realizat in editia „Matinalul-ui de weekend” de la Radio Romania Actualitati, sambata dimineata, cu presedintele Republicii Moldova – Mihai Ghimpu. Vorbim în acest interviu despre viitorul AIE, despre alegerile si referendumul din toamna, dar si despre condamnarea comunismului in RM.

In a doua parte a emisiunii aflati insa o alta parere despre simbolurile comunismului, cea a scriitorului basarabean Vasile Ernu, autorul cartilor „Nascut in URSS” si „Ultimii eretici ai imperiului”. Aflati de ce considera el ca „în RM se pierde foarte multa energie pe batalii simbolice”.

DESFASURATOR:

I. Ascultati in cateva secunde interviul pe care l-am realizat la Radio Romania Actualitati cu presedintele Republicii Moldova  – Mihai Ghimpu, alaturi de colegul meu Gabriel Basarabescu. Discutia a fost retransmisa in cadrul triplex-ului Radio Romania Actualitati – Radio Moldova -Vocea Basarabiei care are loc in fiecare sambata cu incepere de la ora 07.45 si este retransmis in cadrul emisiunii MAI APROAPE DE EUROPA (sambata – ora 18.00 si 23.00, reluare).

II. 12 iunie 1941, se împlinesc 69 de ani de la primul val de deportări în Siberia a basarabenilor şi bucovinenilor. Apogeul terorii a fost noaptea de 12 spre 13 iunie 1941. Pentru deportarea din acea noapte istoricii spun că au fost alocate 1315 vagoane, situate în diferite gări de pe tot cuprinsul Basarabiei şi Bucovinei de Nord. Supravieţuitorii spun ca între 70 şi 100 de persoane trebuiau să împartă un vagon de marfă timp de aproape trei săptămâni cât dura drumul până la destinaţia finală, în condiţii absolut insuportabile. Norma zilnică de apă era de 200 ml, dar unor deportaţi li se dădea în loc de mâncare doar peşte sărat, afirmă cei trecuţi prin acest calvar al istoriei. Familii întregi au fost dezmembrate după bunul plac al NKVD-ului sovietic. Astfel, capii de familii erau trimişi în lagăre de concentare, iar membrii familiilor lor – în localităţi speciale pentru „strămutaţi” în regiuni din Kazahstan sau din Siberia Centrală. Unii n-au mai ajuns la destinaţie, iar alţii nu s-au mai întors niciodata din “Siberiile de gheaţă”. Cei puţini, care au supravieţuit ca prin minune în condiţii de viaţă mizerabile şi climă aspră, îşi amintesc cu spaimă de acele clipe grele ale vieţii lor, dar şi ale istoriei neamului nostru.

Asupra acestui subiect am discutat astăzi, cu istoricul Dorin Matei, directorul revistei „Magazin istoric” de la Bucureşti. Aflati ce crede el despre acest „Katyn basarabean”. Dorin Matei afirmă că, din păcate, românii de pe ambele maluri ale Prutului nu au ştiut să atragă atenţia lumii întregi asupra suferinţei lor, aşa cum au făcut-o ungurii, polonezii sau ucrainenii.

III. „In RM se pierde foarte multa anergie pe batalii simbolice”- de aceasta parere este scriitorul Vasile Ernu, autorul cartilor „Nascut in URSS” si „Ultimii eretici ai imperiului”. Un basarabean care a venit in anii 90 la studii la studii la Iasi si care nu s-a mai întors înapoi. Mai mult, astazi Vasile Ernu este cetatean roman cu acte in regula. Cu toate acestea, el nu uita de unde a pornit. Si nu uita mai ales URSS-ul despre care a scris „intr-o forma care a prins la public”, cum spun unele voci. Desi, unii il cred un nostralgic dupa vremurile si Patria sa de alta data – URSS-ul – cum recunoaste scriitorul insusi, Vasile Ernu demonteaza aceasta parere in interviul pe care ni l-a acordat cu ocazia târgului de carte Bookfest de la Bucuresti. Aflati in cele ce urmeaza de ce afirma scriitorul ca nu intelege clar „care sunt mizele proiectului UE” sau de ce ii pare „absurd sa se rafuiasca cu istoria”. De asemenea, ascultati si de ce spune Vasile Ernu ca „viata e prea scurta pentru a ne permite sa murim prosti” sau de ce crede el ca in RM sunt „prea multi patrioti si prea putini cetateni”. Asadar, sa-l ascultam pe Vasile Ernu.

IV. De la inceputul anului, studentii basarabeni aflati la studii in Romania au adunat si au trimis numeroase loturi de carte peste Prut. Ei spun ca in R. Moldova se resimte o lipsa acuta de carte romaneasca, in special in localitatile rurale. Ultima actiune a fost initiata de către Asociatia Tinerilor Basarabeni din Iasi care a trecut Prutul in aceste zile si a donat circa 500 de carti la gimnaziul Internat din Ungheni. Cum au fost intampinati studentii din Iaşi de catre copiii de la aceasta scoala, aflati dintr-un reportaj pe care l-am realizat alaturi de Anastasia Condruc.

Emisiunea poate fi scultata si pe Vocea Basarabiei.net. Vezi AICI.