Invitații acestei emisiuni sunt: în studioul de la Chișinău: scriitorul și directorul „Literatura și Arta”, Nicolae Dabija, alături de istoricul Ion Varta, iar de la București, directorul Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române, sociologul Dan Dungaciu, precum și directorul revistei „Magazin Istoric”, istoricul Dorin Matei.

Pe parcursul emisiunii am avut și întrebări pentru invitați din partea ziariștilor de o parte și de alta a Prutului: George Damian („Ziua Veche”, București), Victor Nichituș (Radio 7, Chișinău) și Vitalie Călugăreanu (corespondentul Deutsche Welle la Chișinău, TV 7 Chișinău).

Audiție plăcută.

„A trebuit să treacă 20 de ani ca după Podurile de Flori să dispară sârma ghimpată de la Prut. Câţi ani vor mai trebui, ca să dispară hotarele care stau între noi nu atât fizic, cât psihologic?” Asta s-a întrebat aseară, fostul ministru al Culturii și Cultelor, Ion Ungureanu, în debutul emisiunii MAI APROAPE DE EUROPA de la Radio Chișinău, de la ora 20.10,  în cadrul căreia s-a discutat despre ziua de 6 mai – când ne amintim de primul Pod de Flori, despre Rusia și influența ei în regiune, mai ales asupra R. Moldova, dar și despre semnificația zilei de 9 mai. Pe marginea acestui subiect s-a propunțat și istoricul Dorin Matei, directorul revistei „Magazin istoric” de la București. Întrebat despre semnificația Podurilor de Flori, Ion Ungureanu povestește despre acele momente unice din istoria noastră, dar are și o sugestie către cei care învinuiesc generația Podurilor de Flori: „Să facă ei mai mult”.

„Toate piedicile stau în creierul nostru”

„A fi moldovean, în acest spaţiu, înseamnă a fi lipsit de istorie. A fi o masă biologică de oameni care nu are trecut. De ce comuniştii care ne bagă azi pe gât istoria Moldovei, nu o făceau în 1945 – 1950, când învăţam eu la şcoală?”, se întreabă interlocutorul. Și continuă: „Atunci nici nu exista pe lume o asemenea istorie. Când am terminat zece clase învăţasem istoria tătarilor, a turcilor, a cui vrei, numai nu istoria noastră. Noi nu existam ca naţiune. (min. 8.40) Şi acum luaţi bicolorul şi mi-l arătaţi că ar fi drapelul meu? Ne-aţi dat un drapel inventat de Stalin cu verde, de parcă am fi musulmani! Comuniştii ne învaţă care este adevărul istoric?”, ridică din nou semne de întrebare fostul ministru. Ion Ungureanu: „200 de ani s-a lucrat ca să ne spele creierul, să ne îndobitocească. Chiar prin biserică au rusificat. Ne-au lipsit de tot. Nu aveam nici şcoală în limba română. Vă închipuiţi ce înseamnă 200 de ani să fii privat de acest drept? Este un miracol că am mai rezistat!”

„Fasciştii au fost răi faţă de alte popoare, comuniştii – faţă de propriul popor şi l-au exterminat de parcă ar fi fost duşmanul numărul unu”

O spune invitatul emisiunii la minutul 9.42 al discuției. Ion Ungureanu face trimitere la marele scriitor rus Lev Tolstoi, care a preîntâmpinat poporul rus și a spus: „Nelizea jiti vo liji” (trad. rusă – Nu se poate trăi în minciună), apoi, după 70 de ani, Aleksandr  Soljeniţin a fost cel care a atras din nou atenția – „Jiti ne po lji!” (trad.rusă – Să nu trăim după legile minciunii!). „N-au fost ascultaţi şi a căzut Imperiul Sovietic. Şi acum Rusia continuă să trăiască în minciună. Dacă ei continuă așa, nici ceea ce a mai rămas din Rusia nu va rămâne. Nu se glumește cu asemenea adevăruri biblice. Lucrul acesta trebuie să îl înțeleagă adversarii noștri, dar și „patrioții” noștri care fac front comun cu aceste forțe obscure”, a spus Ion Ungureanu la MAI APROAPE DE EUROPA.

„Uneori obosesc de tâmpenia noastră”

Ion Ungureanu: „Noi trăim într-o tâmpenie. Și nu atât a poporului simplu, ci chiar a unor conducători, care având studii superioare umblă cu asemenea aberații că suntem altceva, că suntem moldoveni. (min. 30.04) Acești conducători sunt în slujba altor forțe, care „ne vor binele””.

Discuția integrală o puteți asculta mai jos, pe siteul Radio Chișinău, sau sâmbătă, în reluare, pe 89,6 FM.

Nici nu a apucat preşedintele Timofti să-şi tragă bine respiraţia după vizita de la Bucureşti, că a şi venit pisimo (trad. rusă – scrisoare) de la Ţar. Mai mult sau mai puţin direct, noul-vechi preşedinte de la Kremlin, Vladimir Vladimirovici Puţin vrea să-i amintească lui Kolea who is the boss. Astfel, președintele Republicii Moldova a primit o invitație semnată de președintele rus ca să viziteze Moscova pe 15 mai. Dacă până nu demult vasalii de la Chişinău cereau şi obţineau cu mare greu ei înşişi întrevedere cu Măria S.A. Putin, iată că acum lucrurile s-au inversat. Colişor de la Moldova a avut curajul să întreprindă prima vizită bilaterală la Bucureşti. Şi cum Moscova nu doarme, ci „veghează” la liniştea şi bunăstarea poporului moldovenesc, iată că matușca Rossia îl invită pe mai noul răzvrătit de la Kishinev să realizeze cu cine se pune. Astfel, Nicolae Timofti va fi purtat pe covoarele roşii, moi şi pufoase ale Kremlinului, când în capitala rusă va avea loc Summit-ul informal al șefilor de stat ai CSI ca să bage bine la cap. Aşadar, un bun prilej ca preşedintele R. Moldova să fie impresionat şi să nu mai aibă ieşiri patriotice de acum încolo. Sau, mai mult, să nu mai cuteze să-i spună lui ditamai Rogozinu că „în Republica Moldova și în spațiile ex-sovietice este tratat ca un șovin”. Printre altele, chiar dacă Dmitrii a declarat că nu se supără pe  asemenea declarații sincere, nu cred că i-au picat tocmai bine afirmațiile lui Timofti. Dar, timpul o va arăta.

Însumând. Că Moscova joacă şah şi nu pocher ne convingem şi de momentul ales. Timofti a fost la Bucureşti înainte de a merge în Federația Rusă. Dar dacă României şi europenilor nu pare că le mai pasă foarte mult de R. Moldova, prinşi cu alte probleme, la Moscova lucrurile stau altfel. Mai pe scurt, cum ar spune Constantin Cheianu, Moscow never sleeps.

În această săptămână, de Ziua Internațională a Cărții, ne apropiem de Europa și de adevărul istoric prin intermediul unui volum de excepție – „Teroarea comunistă în RASSM (1924 – 1940) și RSSM (1944 – 1947)”, semnat de Alexei Memei, profesor de istorie, care a lucrat asupra acestei ediții douăzeci de ani. A răscolit prin arhivele SIS-ului, dar nu numai. A adunat filă cu filă, argument lângă argument ca să avem astăzi în față un volum de peste 700 de pagini și o carte care ar trebui să fie la baza documentării multor istorici de acum încolo. Invitați în studio la MAI APROAPE DE EUROPA, de la Radio Chișinău: Vasile Șoimaru, coordonatorul ediției, Vlad Pohilă, redactor și Anatol Petrenco, istoric. La final de emisiune aflăm de la patronul editurii „Cartier” – Gheorghe Erizanu – cum afectează criza piața de carte de o parte și de alta a Prutului.

Cartea istoricului Alexei Memei, “Teroarea comunistă în RASSM (1924-1940) şi în RSSM (1944-1947)” , Ed. “Serebia”, Chişinău, 2012, e o carte “grea”, un tratat aplicat de istorie a ocupaţiei ruseşi, bolşevice, în vatra românilor din Est. E o carte de căpătâi pentru istorici, dar şi pentru cei care ştiu, de la Bălcescu încoace, că “istoria e cea dintâi carte a unui neam”. Mânat de curiozitatea celui nerăbdător să afle, precipitare născută din puţinătatea timpului rămas pentru asta, am citit-o într-o oarecare grabă, ceea ce mă obligă să revin aspura ei. Categoric, însă, pentru oricine o are, cartea lui Alexei Memei e o carte de uz permanent. E concentraţia unei întregi chimii bibliografice, in contextul temei amintite, căci conţine 1171 de note de subsol. E cartea unui Sisif invingător.

Lucrarea ştiinţifică a lui Alexei Memei este inovativă, ne asigură  dr. Anatol Moraru, căci prin ea “a fost deschisă o nouă direcţie de cercetare, completă şi profundă, a crimelor regimului totalitar şi comunist în RASSM şi RSSM”.  Este dezvoltată de autor, pentru prima oară în istoriografie, folosirea “metodelor economice şi sociale” în teroarea organizată cu scopul dominaţiei totalitare în RASSM, folosindu-se “metode de genocid” (sintagma este uzitată frecvent de autor).   

Autorul îşi fondează ampla cercetare pe treizeci de lucrări specificate în Bibliografie şi pe o multitudine de materiale de arhivă, introduse pentru prima oara în circuitul ştiinţific (ne asigură prefaţatorul). Între aceste documente de arhivă, multe cu menţiunea”strict secret”, am numărat peste 100 de tabele statistice, liste nominale, interogatorii, rapoarte, anchete de partid etc., numai pentru primul capitol.

Demonstraţia aurorului cu privire la metodele terorii comuniste folosite în Transnistria – ce au avut drept consecinţe orori calificate în dreptul civilizat drept “crime împotriva umanităţii” – se desfăşoară în jurul unor evenimente şi acţiuni care constituie epicentre ale fenomenului istoric cercetat, “direcţii de acţiune” (cum le numeşte autorul în “Incheierea” volumului), după cum urmează: răscoalele ţăranilor din stânga Nistrului, deportarea ţăranilor înstăriţi în Siberia şi în nordul URSS, colonizarea satelor de moldoveni cu demobilizaţi ruşi şi ucraineni ai armatei roşii, cuprinderea forţată a ţăranilor în colhozuri şi exodul colhoznicilor, înfometarea organizată, măcelul de la Nistru (pentru RASSM); represiunile comuniştilor în stânga Nistrului, excluderea din partid a comuniştilor aflaţi sub administraţie românescă în timpul războiului, politica de cadre a partidului comunist, foametea organizată în 1945-1947 (pentru RSSM).

Cartea lui Alexei Memei are capacitatea de a “furniza” oricui o citeşte “materialul probator” pentru ceea ce autorul califică în titlul cărţii drept “teroarea comunistă”, ca strategie, tactică de deznaţionalizare pentru a stăpâni. Metodele legate de înfometare sunt cele mai draconice, însemnând exterminarea în masă – consecinţă care ne duce cu gândul la camerele de gazare naziste. Ţăranilor moldoveni nu le rămâneau, în condiţiile date, decât câteva perspective, privind viaţa sau moarte: să treacă Nistrul în Basarabia aflată sub administraţie românescă, cu riscul de a fi împuşcaţi de soldaţii armatei rosii (în postură de grăniceri), să se spânzure sau să moară de foame (“umflaţi”), să se revolte, cu preţul impuşcării sau deportării.

Iată, în întărirea celor de mai sus, căteva exemple. Numai în trei luni din iarna anului 1933, doar într-o arie limitată a hotarului pe care îl reprezenta Nistrul, au trecut frontiera în Basarabia (România) 314 familii în ianuarie, 425 (1449 suflete) în februarie, 503 familii (1644 suflete) în martie. Dar cu ce preţ!? Sute, chiar mii de împuşcaţi. La Olăneşti a fost înroşită gheaţa Nistrului de sângele celor 40 de transfugi moldoveni, împuşcaţi mortal în timpul treceri hotarului. La una din cele 20 de răscoale din RASSM, asupra satului Plosca s-au tras 360 de bombe, iar în satul Mălăieşti (satul natal al autorului cărţii) au fost împuşcaţi la primărie, ca represalii, 50 de ţărani. Desigur, exemplele tragice sunt abundente. 

Teroarea îndreptată asupra “culacilor” (chiaburilor) a dus la sărăcirea dramatică şi la moartea prin înfometare, în cazul celor care nu au împărtăşit soarta deportaţilor, de fapt, un calvar cu aceleaşi urmări. Dacă vom corela statistica oferită de autor cu privire la numărul gospodăriilor aparţinând culacilor (344), număr extins până la 3200, cu ţăranii mai înstăriţi,  putem deduce că cei mai mulţi dintre culaci (autorul nu a găit liste complete) au luat drumul Siberiei, doar observând listele cu cei propuşi pentru deportare de comitetele raionale (către comitetele regionale) numai din raioanele Grigoropol, Tiraspol, Slobozia  – 481 de familii (apar în statistică încă 100 de persoane, pentru încălcarea fâşiei de frontieră).

Printre deportaţi, o pondere mare o ocupă învăţătorimea, care s-a opus bolşevizării şi a solidarizat cu ţăranii, participând la mişcările lor de revoltă. Din listele nominale prezentate de autor pentru mai multe categorii socio-profesionale, rezultă că au fost deportaţi, numai în perioda 1928-1932, 109 învăţători.    

Una din “direcţiile” asupra cărora şi-a orientat cartea autorul e aceea din care să rezulte cum a crescut, în RASSM, pondera populaţiei de origine rusă, ca metodă de stăpânire a Transnistriei. Aflăm astfel, din subcapitolul corespunzător, că imediat după inventarea republicii sovietice din Transnistria, încorporată Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, pe măsură ce satele moldoveneşti erau depopulate prin deportare, erau aduse în casele părăsite familiile demobilizaţilor din armata roşie, de naţionalitate rusă sau ucraineană. Autorul nu a putut obţine o statistică completă, dar e de-ajuns să ne facem o imagine cu ajutorul unui tabel (care conţine o statistică ulterioară altor acţiunii de această natură)  din 1932. Acest tabel cuprinde situaţia unui număr de 791 de familii din respectiva categorie, cu toate facilităţile materiale şi financiare de trai aferente. Acestora li se atribuiau funcţii de conducere în colhozuri şi li se construiau case noi din contribuţiile fiscale ale localnicilor sărăciţi şi exploataţi.

În problema “moldovenismului” transnistrean, autorul ne oferă dovezi interesante,  amuzante chiar, observând preocupările acelor alchimişti care, evident, n-au putut să schimbe natura unei limbi milenare, decât doar s-o schimonosească cu imixtiunea rusismelor sau s-o înlocuiască cu limba rusă. Între “reformatorii” limbii moldoveneşti se aflau ruşi şi ucraineni (nevorbitori de limba moldovenească), acreditaţi să facă din limba băştinaşilor  o limbă nouă, “…curăţată de cuvinte româneşti în stil franţuzesc (sic!)”, divagau “lingviştii” inovatori, ca “…să fie înţeleasă nu numai boierilor, dar şi muncitorilor şi ţăranilor moldoveni”. Interesant că, printre cei numiţi în comisiile îndrituite cu crearea “noii”  limbi moldoveneşti, unii aveau şi “străluminări” în a vedea că demersul lor “ştiinţific” (tărăgănat până la a provoca intervenţia personală a tovarăşului Stalin) nu-i deloc fezabil. Şi iată ce-au îndrăznit ei: “…atunci n-ar fi mai bine de aplicat în activitatea noastră limba română, care este destul de dezvoltată şi are şi literatură?”. Desigur, aceştia îndrăzneţi au fost ignoraţi. Şi s-a bătut pasul “pi loc”. Căci, cui îi trebuia limbă moldovenească, fie ea şi una “nouă”, dacă observăm numai, doar ca un eşantion relevant, că numărului de 58-59 de ştabi ruşi şi ucraineni din comitetele executive ale organizaţiilor şi departamentelor raionale Slobozia şi Dubăsari, raioane cu populaţie exclusiv moldovenească, îi corespundea un număr doar de 5-9 tovarăşi moldoveni.

În concluzia acestei mult prea sumare aprecieri asupra cărţii cercetătorului-arhivar Alexei Memei (autoreactivat ca istoric de formaţie, conform studiilor, după pensionarea din alte domenii), se poate afirma că acei ce vor citi această “Biblie” a neamului românesc din stânga  Nistrului/Prutului (vezi sinonimia cu exodul evreilor din Vechiului Testament, cu diferenţele specifice) se vor edifica – chiar şi numai pe baza documentelor de arhivă, dominante in economia cărţii, fără a fi agasaţi de teoretizarea excesivă a autorului (fiindcă lucrarea nu o conţine) – asupra a ceea ce a însemnat teroarea bolşevică întrunul din centrele de interes ale Rusiei Sovietice. Unul din acele pământuri strămoşeşti faţă de care – voi repeta mereu –  noi, cei din stâga Prutului, ne facem vinovaţi (măcar) de…nedreaptă uitare. Istoricul Alexei Memei, iată, ne ajută să ne facem penitenţa şi să ne mântuim de vina detaşării de trecutul (vai, cât de apropiat!) atât de zbuciumat al fraţilor de Neam din estul Prutului. 

Gheorghe Pârlea

 Mirosloveşti – Iaşi

Drapelul roșu-albastru al comuniștilor a invadat întreaga republică. Potrivit publicației Puls, la acest moment bicolorul comunist a fost arborat, alături de tricolor, în  16 sate și comune, zece orașe dintre care opt centre raionale și un municipiu.

În cea mai mare parte, autoritățile orășenești și cele raionale acționează în colaborare. Spre exemplu, în raionul Basarabeasca, decizia de arborare a drapelului roșu-albastru a fost adoptată atât de consiliul orășenesc, cât și de cel raional. Același lucru s-a întâmplat și la Edineț. De altfel, în pofida faptului că drapelul bicolor arborat în Edineț a fost scos de necunoscuți, autoritățile raionale au arborat unul nou.  

”Astăzi drapelul bicolor poate fi găsit la loc de cinste în Bălți, Soroca, Drochia, Anenii Noi, Cahul și Cimișlia”, scrie ziarul procomunist Puls.

Continuare pe UNION.md

În emisiunea MAI APROAPE DE EUROPA de săptămâna aceasta vorbim despre Sfânta sărbătoare a Paștelui, post și icoane cu Jenică Enache, pictor bisericesc, din România, licențiat în arte, pictură bisericească, murală și icoane, precum și cu protoiereul Ioan Ciuntu, paroh al Catedralei Sfânta Teodora de la Sihla, președinte al Centrului Ortodox.

Aflați de ce au avut de așteptat decenii întregi icoanele basarabene până să ajungă la București. Așa cum s-a întâmplat după 2009, în premieră, în cadrul unei fabuloase expoziţii în capitala României, la Muzeul Naţional al Satului “Dimitrie Gusti”. Icoanele au fost aduse de un împătimit al artei, colecţionarul Petru Costin.

Pictorul Jenică Enache face mărturisiri uimitoare despre arta de a picta icoane.

Găsiţi emisiunea pe Radio Chişinău.md

„Toute révolution est un coup de dés”, spunea reputatul istoric francez Jules Michelet. În traducere ar fi că fiecare revoluție este o aruncare de zaruri. După trei ani de la revolta din 7 aprilie 2009, se pare că zarurile noastre au fost prost sau geaba aruncate. Dacă azi, pe  7 aprilie 2012, ajunge Voronin să pozeze în chip de mielușel și se să se roage pentru „cei care au greșit”, apoi dă-o-ncolo de treabă și de moldoveni.  Cred că se răsucește Valeriu Boboc în mormânt.

Acum înțeleg de ce în Republica Moldova toate merg pe dos și caraghios. Și tot acum realizez de ce ne duc toți de cap ca pe miei la sacrificat. Deduc că într-un fel se văd lucrurile din afară și cu totul altfel când ești fiert în borșul moldovenesc. Constat că de la an la an se adâncește tot mai mult hăul dintre băștinași și alogenii din ce în ce mai înrăiți și încrâncenați. Ne bălăcim în aceeași sărăcie vâscoasă și epuizant de apasătoare. Ne tăvălim pe mai departe prin noroiul urii, aidoma gândacilor de Colorado turmentați la tulpina cartofului. Bașca, mai suntem alimentați cu minciuni crase și speranțe deșarte. Nimic nou sub umbrela Patriei. Primim aceleași promisiuni stoarse din gâtlejurile tot mai groase ale guvernanților și nici urmă de progres. Uneori am senzația că moldovenii nu ajung niciodată la limita epuizării. Sunt crutâie și le suportă pe toate. A naibii fire mai avem!

Dar chiar și așa, înclin să cred că ura, disprețul și  mizeria vor duce la un nou 7 aprilie. Într-o formă sau alta. Un nou 7 aprilie după care vom înțelege că democrația nu este posibilă decât atunci când va fi definită și învățată de către toți cetățenii. Nu pot spune cu exactitate când și cum vom ridica iarăși capul, cu riscul să ne fie tăiat de sabie, cert este că dacă se mai continuă pe același traseu vom ajunge curând, foarte curând, într-un nou… tupic. 

Ziua de 27 martie începe pentru mine ca LA Moldova. Am depistat în urmă cu o oră că mi-a fost spart parbrizul mașinii cu o piatră.  Chiar în fața ferestrei apartamentului în care locuiesc. Automobilul meu are numere de România și, cel mai probabil, a deranjat pe cineva. Cum era și firesc, am sunat la poliție. Oamenii legii mi-au spus că tot aseară, lângă același bloc, a mai fost spartă o altă mașină cu numere de Germania. Tot cu piatra. Acum stau și mă gândesc, din două una: ori cineva cu intenții rele a vrut să îmi transforme 27 martie înt-un calvar, ori este un „raid” de prost gust contra mașinilor cu numere străine. Cert este că, după un asemenea scenariu, te dezgustă să mai locuiești într-un asemenea stat. Țară care pretinde că se vrea europeană. La sfântul așteaptă…

PS: Am Casco. Deci, geaba s-au străduit pațanii.

Deși legislaţia stabileşte clar că publicitatea trebuie difuzată în primul rând în limba de stat, iar la dorinţa furnizorului de reclamă şi într-o altă limbă, capitala este împânzită de anunţuri, panouri, denumiri de firme şi magazine, scrise doar în limba rusă.

La începutul lui martie, Parlamentul a aprobat un proiect de lege care stabilește amenzi în acest sens. Pentru a intra în vigoare, proiectul trebuie votat și în lectura a doua.

Persoanele fizice care vor încălca legislaţia şi vor difuza publicitate în limba rusă vor fi sancţionate cu amenzi în valoare de până la 3 mii de lei. Sancţiuni de până la 10 mii de lei sunt prevăzute pentru persoanele juridice.

La sfârșitul săptămânii trecute, poliția din Soroca a demontat un panou publicitar scris în limba rusă. Instalarea panoului s-a făcut chiar la inițiativa primarului de Soroca, comunista Elena Bondarenco. Totodată, primăriţa riscă dosar penal, pentru că panoul conţinea şi simboluri interzise.

SURSA: Jurnal.md