Scriam pe 1 decembrie, dar şi cu alte prilejuri, pe marginea unui reportaj din arhiva proprie (vezi mai jos) despre istoria tulburătoare a nouă tineri din Orhei, de numai 17-18 ani,   maltrataţi de către autorităţile sovietice şi îngropaţi de vii, sub un gard, pentru că au avut marele curaj, în 1940, să arboreze tricolorul românesc pe clădirea NKVD-ului din localitate. Făceau parte din vestita grupare “Majadahonda”, alături de mulţi alţi tineri de aceeaşi vârstă. Aproape toţi au pierit, unii executaţi imediat de sovietici, alţii în lagăre. Există însă şi excepţii… Este un ultim supravieţuitor!

Informaţia am aflat-o de pe blogul Simonei Lazăr şi Tudor Cireş, doi ziarişti de la Bucureşti. Ei sunt cei care au stat de vorbă cu cel din urmă rămas în viaţă dintre luptătorii grupării orheiene “Majadahonda”. Se numeşte Oleg Frunză – “supravieţuitorul deportat în Siberia pentru tricolor”. Totuşi, cum a reuşit să scăpe Oleg Frunză de securea bolşevică? Simplu – cei 17 ani ai săi l-au scăpat. Aflaţi detalii în reportajul de mai jos.

Majadahonda, cel din urmă supravieţuitor

L-au găsit vinovat. Vinovat că a iubit tricolorul. Vinovat că în Basarabia anului 1940, în vârtejul unor vremuri tulburi, a ales să lupte pentru tricolor, pentru o Românie care ar fi putut fi iarăşi Mare. Se numeşte Oleg Frunză şi este cel din urmă rămas în viaţă dintre luptătorii grupării orheiene “Majadahonda”.

În “anul blestemat” care a curs între raptul Basarabiei, prin tratatul Ribentropp – Molotov, şi eliberarea ei, o dată cu trecerea Prutului de către armata română, în vara lui 1941, dubele bolşevicilor (“corbii negri”, cum li se mai spunea) opreau la porţile românilor adevăraţi, pentru a-i ridica şi a-i trimite în Siberia. În acel an de groază, printre aceia care au păstrat vie fiinţa neamului s-au aflat şi tinerii orheieni. Erau elevi (sau foşti elevi) ai Liceului “Vasile Lupu” şi ai şcolii de fete “Doamna Maria”. Alături de ei se aflau profesorii Dumitru Munteanu şi Maria Majaru. Într-o noapte de octombrie, în pădurea de la marginea Orheiului au depus jurământ de credinţă pe steagul tricolor. Fiecare dintre ei a sărutat pânza sfântă şi şi-a pus semnătura. Aveau un ziar, pe care l-au numit “Cu fruntea sus!”. Tipăreau afişe şi îşi scriau proclamaţiile pe zidurile oraşului: “Nu credeţi ocupanţilor bolşevici!”, “Căraţi-vă acasă, barbarilor!”, “Moarte ocupanţilor stalinişti!”.

Gruparea Majadahonda şi-a luat numele după cel al oraşului spaniol, unde voluntarii basarabeni luptaseră între anii 1937 şi 1938, iar printre cei care susţineau activităţile “ilegaliste” ale tinerilor s-a aflat şi primarul oraşului, Vasile Mahu, fost profesor şi director al liceului. Oleg Frunză – pe care l-am regăsit la Bacău după zece ani de la ultimul nostru dialog – îşi aminteşte: “Fusesem elev la Liceul Militar «Regele Ferdinand» din Chişinău, până în 1940. Atunci, liceul s-a refugiat în ţară, dar eu, fiind basarabean, am rămas. Tata m-a înscris mai departe la Liceul «Vasile Lupu»”. Despre Majadahonda ne spune: “Tot ceea ce făcea organizaţia era în folosul comunităţii româneşti. De exemplu, a fost fotografiat aeroportul de la Ciocâlteni, iar imaginile au fost predate peste Prut armatei române. Tot ceea ce ne doream erau venirea românilor şi eliberarea Basarabiei”.

CRĂCIUN CU TRICOLOR

În săptămâna de dinainte de Crăciunul anului 1940, Anatol Gumă, preşedintele organizaţiei Majadahonda, a propus o acţiune importantă chiar în noaptea cea sfântă a Naşterii Domnului. Pe geamurile Şcolii Medii din Orhei au fost lipite afişe anticomuniste. Apoi a fost arborat tricolorul pe trei dintre cele mai importante clădiri din oraş: pe imobilul care adăpostea sediul NKVD-ului, pe clădirea fostei prefecturi, unde se află acum sediul Comitetului de Partid Bolşevic, şi la Primărie. S-au format trei grupe de acţiune şi o grupă de rezervă. Au coborât “cârpa” roşie a sovieticilor şi au înălţat steagul tricolor. “Am urcat pe scara de incendiu a casei doctorului Coteanu”, îşi aminteşte Oleg Frunză aventura acelei nopţi. “De acolo nu ne-a fost greu să punem drapelul nostru. Dimineaţa am ieşit să vedem reacţiile oamenilor. Nu le venea să creadă ceea ce vedeau”. Autorităţile bolşevice au intrat în alertă. Chiar şeful secţiei judeţene de securitate, Gavril Goldenberg, a condus ancheta pentru depistarea “elementelor rebele antisovietice”. “Ne-au luat, ne-au bătut, dar nu am recunoscut şi nu ne-am pârât unii pe alţii. Poate până la urmă am fi făcut-o, dar a venit războiul şi am fost mutaţi în Kazan…” Anatol Gumă, conducătorul mişcării, avea să declare – declaraţie consemnată în dosarul penal ce i s-a instrumentat – “Lupt împotriva regimului de ocupaţie, care ne-a furat libertatea, din convingere şi am un scop bine determinat: reîntregirea cu Ţara Mamă, discreditarea regimului stabilit în Basarabia”. Şi încheia cu cuvintele: “Sunt tânăr şi iubesc viaţa şi libertatea. Oricine la 19 ani iubeşte viaţa şi luptă pentru ea”.

EXECUTAŢI CĂND S-A TRECUT PRUTUL

Din ianuarie până în iunie 1941, anchetatorii sovietici au încercat să strângă probe împotriva tinerilor patrioţi orheieni. Autorităţile anunţaseră că “organizaţia naţionalistă contrarevoluţionară, teroristă” a tineretului studios din Orhei a fost lichidată. Probabil ar mai fi fost multe luni de anchetă, dacă la 22 iunie 1941 Antonescu nu ar fi spus: “Vă ordon, treceţi Prutul!”. Bolşevicii au intrat în panică şi în noaptea de 23 spre 24 iunie, un tribunal militar detaşat special de la Odesa, la Chişinău, a judecat în grabă toate dosarele. Cei care împliniseră 18 ani au fost executaţi pe loc. Ceilalţi – între care şi Oleg Frunză – au fost trimişi în lagăr, cu pedepse între 10 şi 25 de ani. A fost în Siberia 15 ani şi e ultimul dintre membrii Majadahondei care mai este în viaţă. “Am rezistat pentru că trecusem prin şcoala militară, eram obişnuit cu mizeriile gradaţilor. Am supravieţuit şi pentru că am învăţat ruseşte, citindu-l pe Lermontov”, ne spune. A avut curajul să-şi întemeieze o familie, iar când i s-a dat voie să părăsească lagărul a ales să vină în România. În ţara pentru care luptase.

“Pe cei care aveau peste 18 ani i-au împuşcat la 23 iunie. Eu aveam numai 17 ani, aşa că am scăpat. Am reuşit în ziua aceea să păcălesc moartea şi pe călăii ruşi. Iar după 15 ani de lagăr am reuşit să vin în sfârşit în România, unde tătăl meu, care era judecător, venise în refugiu încă din 1941, o dată cu tribunalul din Orhei”

“După proces, când am fost evacuaţi în Kazan, puşcăria se afla în vestita catedrală a Fecioarei Maria, iar celula mea era chiar încăperea unde fusese înainte altarul” – Oleg Frunză, supravieţuitor al grupării Majadahonda

“Prima grupă urma să arboreze tricolorul pe clădirea NKVD-ului, a doua pe clădirea Comitetului de Partid Bolşevic, iar a treia pe fosta clădire a Primăriei. În dimineaţa Crăciunului (1940), oamenilor nu le venea să creadă: deasupra Orheiului s-a înălţat triumfător Tricolorul care vestea păgânilor că lupta continua, iar România va fi iarăşi mare” – Petru Bunăcalea, istoric

Înştiinţarea de la Radiodifuziune

“Când eram în lagăr, în Siberia”, povesteşte Oleg Frunză, “am încercat să aflu ce s-a întâmplat cu familia mea. Am scris acasă, dar nu am primit răspuns. Am scris atunci cunoscuţilor, dar nimeni nu ştia ce să îmi spună. Aflasem numai că reuşiseră să se refugieze în România. Cineva îmi scrisese că s-au refugiat la Roşiorii de Vede, dar acolo era numai soră-mea. La 12 februarie 1956 am primit în lagăr o înştiinţare din partea Radiodifuziunii Române, prin care mi se spunea: părinţii dumneavoastră locuiesc în Dej. Staţi să caut, că mai am încă înştiinţarea!”. Şi împreună începem să răsfoim în dosarul cu file îngălbenite, în care se găsesc de la certificate de absolvire a şcolilor basarabene – cu imaginea Regelui Carol al II-lea decupată cu foarfecele (“Tatălui meu i-a fost teamă să nu spună comuniştii ceva, dacă găseau diploma, de-aia a decupat-o”) – la caracterizări făcute când de sovietici, când de vreun secretar de partid sau şef de brigadă român şi până la acte de proprietate din secolele trecute, care dovedesc drepturi de proprietate în Basarabia. “Iaca şi înştiinţarea!”, ne spune într-un târziu. “E scrisă pe ruseşte, că se considera că eram cetăţean rus.”

Prima soţie

Pe Marieta Curauschene a cunoscut-o în lagăr. Era o lituaniancă deportată şi ea în Siberia pentru “crime” împotriva regimului sovietic. S-au căsătorit la începutul anilor ’50, acolo, la Krasnoiarsk, şi tot în lagăr s-a născut şi fiul lor. În 1955 au primit dreptul de a se întoarce “la baştina lor”. Aveau de ales între Basarabia şi Lituania. “Dacă mă întorceam în Basarabia, mă luau iar la ochi şi era rău. Dacă m-aş fi dus în Lituania, ar fi fost bine, că acolo treceam drept rus, iar ruşii aveau privilegii.” A ales totuşi a treia cale: au venit în România.

Alexandru

I-au pus nume de voievod. Alexandru. Şi-apoi, neamul Frunză se trăgea de prin Rădăuţi – aşa a rămas vorba, de la “stră-străbuneii” bătrânului Oleg. Era numele unui învingător, iar fiul lor va învinge. Alexandru Frunză este acum arhitect la Bacău. Avea doar câţiva anişori atunci când devenea, împreună cu ai lui, un om liber. Oleg Frunză are un cult pentru strămoşi, dar şi un cult pentru urmaşi. Ai lui, ca şi ai camarazilor lui de luptă. “Am avut un coleg, în Basarabia, Martânov. Pe feciorul lui l-am adus în România. Pe el şi pe copiii lui”, ne mai spune.

Aceasta este istoria semnată pe blogul propriu de către ziariştii Simona Lazăr şi Tudor Cireş, cei cărora le mulţumesc pentru aceste noi detalii. Spun asta pentru că, între timp, tineri cu sufletul mare din România, în urma reportajului realizat de mine, au venit cu ideea să înalţe o troiţă la Orhei în memoria acelor martiri ai neamului. Sper ca aceste noi detalii să le prindă bine şi la inaugurarea troiţei să îl invite şi pe Oleg Frunză.

Dumnezeu să îi odijnească în pace pe cei seceraţi de securea bolşevică.

n.n. Mai jos vă ofer spre vizionare o galerie foto cu imagini ale eroilor, pe care le-am primit de la Andrei Calcea, la muzeul de la Casa Veteranilor din Orhei.

[Arată ca slideshow]

Preluat pe HOTNEWS.md,  RGN press şi pe Radio Vocea Basarabiei

L-am întâlnit la Sibiu, la Facultatea de Jurnalism, acolo unde am fost să vorbesc mai tinerilor mei colegi, alături de Editura Tritonic şi autorii săi, despre R. Moldova şi 100 DE ZILE. L-am remarcat din prima. Era îmbrăcat într-o geacă „plină de tricolor”. Are numai 18 ani. Este în primul an de facultate, dar, faţă de colegii săi, are în spate o experienţă unică – a fost expulzat anul trecut de  către autorităţile comuniste de la Chişinău pentru simplul fapt că ar fi împărţit nişte reviste religioase (un număr special dedicat Basarabiei) pe 27 martie, de Ziua Basarabiei, pe Aleea Clasicilor din capitală.

Este primul cetăţean român expulzat de către autorităţile comuniste anul trecut când Voronin începuse să aibă febră şi să strănute când auzea orice despre România şi românism. Ei bine, iată că găsiseră cu cine să înceapă – „marele duşman al Patriei”, „spionul imperialist”, „marele infractor străin”, adică liceanul de numai 18 ani, Vlad Pârău.

Nu am ezitat să îi iau un interviu acestui tânăr pe cât de curajos şi curat sufleteşte, pe atât de talentat (este şi poet). Aflaţi din audio cum s-a luptat ditamai securitatea moldovenească cu liceanul din Braşov şi cum a înfruntat Vlad Pârău febra lui batea Voronin la Chişinău.

Concluzia tânărului Vlad Pârău este una singură: „Cred că dacă suntem români adevăraţi nu aşteptăm să ne bage alţii cu forţa Unirea pe gât şi o facem singuri, pentru că la 1918 s-a făcut într-un context cu totul şi cu totul imposibil. Nimeni nu a acceptat acel lucru şi, totuşi, s-a întâmplat – de la români şi prin români. Şi să zicem că UE ar face Unirea pentru noi, nu cred că ar dăinui.”

Voi ce credeţi despre vorbele tânărului de 18 ani?

Vezi AICI şi blogul lui Vlad Pârău.

Pentru Radio România Internaţional şi “Mai aproape de Europa”

La îndemnul bunului meu cunoscut  – scriitorul Vasile Ernu, vă aduc la cunoştinţă următoarea informaţie:

Design de carte germană la Chişinău

Centrul de Carte Germană din Bucureşti şi Editura Cartier vă invită miercuri, 10 martie, ora 18.00, la Librăria din Centru, Bd.Ştefan cel Mare nr.26, , la vernisajul expoziţiei de carte „Cele mai frumoase cărţi germane 2008-2009”.

În deschidere vor lua cuvântul: Ioana Gruenwald, Vasile Ernu şi Sorin Hădârcă (Madrizen).

Expoziţia include titlurile laureate,  la cel mai important concurs de design de carte din Germania, „Die schönsten deutschen Bücher”, organizat de Fundaţia Buchkunst din Frankfurt.

În fiecare an, cu ocazia Târgului de Carte de la Frankfurt, are loc festivitatea de premiere a titlurilor alese de un juriu independent.  Peste 40 de titluri, premiate la mai multe categorii,  stabilite după criterii foarte precise cum ar fi: debut, beletristică, non-fiction, carte de copii, manuale, carte bibliofilă etc. Aşa cum declară conducerea Fundaţiei Buchkunst, toate aceste cărţi trebuie să fie “exemplare din punct de vedere al concepţiei grafice, al layout-ului şi al execuţiei tipografice”.

Cărţile laureate sunt ulterior constituite într-o expoziţie  -  care include de fiecare dată şi un catalog – care itinerează  la numeroase târguri de carte din lume. La Bucureşti ele sosesc de peste 5 ani de zile şi acum ne bucurăm că le putem aduce pentru prima oara la Chişinău. Peste 60 de volume care vă aşteaptă să le răsfoiţi, să vă bucuraţi şi mai ales să vă inspiraţi.

www.stiftung-buchkunst.de, www.cartier.md, www.bukarest.buchinformationszentrum.org

M-a sunat de dimineaţă o bună amică de la Chişinău. Citise blogul Indianei (este o fană a acesteia). Cu somnul între ochi (azi dimineaţa pentru mine a început pe la 11.oo) deschid net-ul, apoi blogul superb al Indianei (pe care o cunosc de ani buni de zile, dar cred ca ne-am intersectat, totuşi, prea puţin…) şi citesc impresiile frumoasei brunete despre noul meu roman 100 DE ZILE.  Aflu că Indiana a pornit spre Bălţi citind cartea… 

“Aşadar, 134 km i-am făcut împreună cu Stela Popa: am trăit prin trăirile ei, am tresărit… m-am enervat, “am căzut” şi am vrut tare-tare să mă ridic… Am trăit  prin fiecare literă. E mai mult decît aşteptam. Vreau un autograf”, scrie Indiana pe blogul personal. Şi continuă: “Stela, aştept noutăţi şi creme antirid pentru cei care îşi lasă nopţile să umble aiurea cît ei ţin lampa aprinsă ca să-ţi fure literele brunete, pentru cei care cred în tine şi care se trezesc dimineaţa ca buhnele, dar totuşi bucuroşi că au mai “învins” un titlu care merită atenţie. După ce închid romanul, te sun să facem un interviu. Chiar mi-i dragă de tine…”

Despre autograf, dragă Indiana, nu se pune problema. Cu mare drag. Mai mult, te invit şi eu cu mare plăcere la o cafea, când revin la Chişinău. Cât despre creme… îmi place ideea, dar la frumuseţea nativă pe care o ai, chiar nu cred că ai nevoie de vreo recomandare. Totuşi, ideea e bună – cartea să se vândă cu o cremă (dacă tot e la modă cărţile să se vândă cu ceva)

Aşdar, închid blogul Indianei, mulţumită – nu uit că este absolventă de filolgie, ceea ce contează -, îi dau un vot apăsat la Blogovăţ şi fug acum spre Sibiu pentru lansarea cărţii acolo.

Gânduri bune tuturor!

După cum ştiţi, Jurnal TV s-a lansat vineri la Chişinău, iar eu le urez mare succes colegilor de la acest post de televiziune. Printre invitaţii de seamă ai Jurnalului, la lansare a fost şi primarul Dorin Chirtoacă. Cu acest prilej, edilul şi-a amintit de vremurile pe când făcea televiziune şi a fost voice over-ul ştirilor de la Jurnal. Urmăriţi mai jos un reportaj realizat despre lansarea 100 DE ZILE la Chişinău şi cititit de nimeni altul decât Dorin Chirtoacă, cel care, aşa cum am spus-o şi anterior, nu a reuşit să ajungă din motive profesionale la lansarea cărţii, dar nu a uitat să-mi transmistă felicitările de rigoare. Şi iată că acum primarul mă mai surprinde odată.

Surprinsă am fost şi de faptul că la lansarea 100 DE ZILE  a fost prezentă şi Moldova 1. Să înţeleg că încetul cu încetul “mohicanul din dealul Schinoasei” începe să se reformeze? Doamne ajută! Şi mai dă Doamne! – vorba vine. Le mulţumesc şi lor pentru prezenţă.

Pe această cale mulţumesc încă odată tuturor partenerilor media şi celor care mi-au fost alături la lansarea de la Chişinău: UNIMEDIA, JURNAL TV, JURNAL FM, JURNAL DE CHIŞINĂU, TIMPUL, VOCEA BASARABIEI, VIP MAGAZIN.

Am întâlnit-o ieri la Salonul de Carte şi Presă de la Bucureşti. Eram extenuată după drumul lung şi obositor de la Chişinău. Şi, totuşi, nu aveam de ales, trebuia să fiu prezentă la cea de-a doua lansare a romanului 100 DE ZILE din capitala de peste Prut. Şi asta intră în “fişa postului” de autor! De cum a intrat, a mers direct spre cartea mea şi a cerut două. A privit ager în jur, m-a fixat cu privirea şi a venit la fel de hotărâtă spre mine pentru autograf: “Am auzit de la Radio România Cultural şi am venit să vă văd”. Nu e înaltă, dimpotrivă. Are părul scurt şi blond. Trebuie să vă mărturisesc că ochii ei spuneau mai multe decât o mie de cuvinte. “Vă rog să scrieţi pentru Natalia Dumitrescu. E şi ea din Basarabia. E dintr-o familie de refugiaţi din ‘44”. Auzind că vrea un autograf pentru cineva de peste Prut şi citind în ochii ei mai mult decât spunea în vorbe, am intrat în discuţie. “Şi de din ce parte e?” am întrebat-o. “De la Bălţi”. Am înţeles pe loc că această istorie nu poate fi lăsată doar la o discuţie cu autograf, aşa că, după lansare (moment în care ea a stat cuminte dănd din cap la fiecare spusă care îi mergea la inimă), am luat reportofonul şi m-am apropiat cu îndrăzneală încercând să-i aflu povestea.

O cheamă Olga Andreescu. A fost profesoară de română şi de limba franceză. Este originară din Tulcea. Este revoltată că la Chişinău comuniştii au încercat să introducă noţiunea de “limbă moldovenească”, dar mai are şi alte motive, bine întemeiate, ca să fie supărată pe “fratele mai mare” de la Răsărit.

Acum e la pensie. Inteligenţa de care dă dovadă i se citeşte în întreaga făptură. Pentru ea cuvântul Basarabia e ceva sfânt. Iar asta porneşte în primul rând de la o prietenie pe care o are cu o basarabeancă de mai bine de şaizeci şi ceva de ani! Aşa ceva, în zilele noastre, mai rar… În fine, intrăm în discuţie şi aflu lucruri foarte interesante. Ca de exemplu, cum era viaţa familiei de refugiaţi Demschi din Bălţi, cu a cărei fiică se împrietenise încă de pe când avea nouă ani. Aflu şi cum doamna Demschi, profesoară de altfel, întreaga ei viaţă prepara sarmale cu gândul îndreptat mereu spre Basarabia… Ba mai mult, „când vedea că se potrivea de mai multe ori conţinutul cu acea cantitate necesară de frunze, spunea că a ieşit perfect şi că e semn că se vor întoarce în Basarabia”.

Nu cred că mai trebuie de spus multe aici. Poate doar că la sfârşitul vieţii mama prietenei sale, profesoara Demschi de la Bălţi, afectată în mod evident de dorul de locurile pe care fusese nevoită să le lase în urmă, în ’44,  din cauza ocupaţiei sovietice, s-a prăpădit anume din acest motiv. Dorul de casă a măcinat-o. “A sperat până în ulima clipă a vieţii că se va întoarce. Şi pentru că trecuse prin atâtea traume, sărăcuţa de ea, în ultima vreme, avea mintea puţin mai rătăcită. Ieşea din casă rătăcind pe străzi şi tot căutând strada din Bălţi unde locuise. Voia să se întoarcă acolo. Nu mai ştia că e la Tulcea”.

Să mai spun ceva? Nu cred că e cazul. Lecţia e clară: “fratele mai mare” de la Răsărit şi-a făcut treaba cum nu se putea mai bine…  E rândul nostru acum să ne-o facem şi mai bine.

Mă înclin în faţa unor asemenea oameni.

Emoţii, flori, mărţişoare, felicitari, cuvinte frumoase, bliţuri şi, din nou, multe autografe. Aşa pot descrie, pe scurt, lansarea de aseară a romanului 100 DE ZILE la Chişinău, în incinta Librăriei din Centru (Cartier). M-am bucurat să-mi revăd prietenii, colegii, profesorii, oamenii dragi sau pur şi simplu pe cei care îmi urmăresc activitatea, inclusiv pe acest blog. Pentru mine a fost o seară de neuitat. Unul dintre acele momente care îţi rămân în suflet pentru o viaţă. Iată de ce, nu voi scrie prea mult şi voi trece direct la mulţumiri, după care vă las să urmăriţi în voie o galerie foto de la eveniment (audio şi video plasez în cel mai scurt timp cu putinţă).

Aşadar, mulţumirile mele se îndreaptă în primul rând către vorbitorii care m-au onorat cu prezenţa la lansare: Constantin Cheianu, scriitor şi publicist, Vasile Botnaru, şeful biroului Europa Libera Chişinău, prof. dr. Dan  Dungaciu, sociolog şi Bogdan Hrib, directorul Editurii Tritonic.

Mulţumesc Editurii Tritonic că a fost alături de  mine nu numai la lansare, dar şi la Facultatea de Jurnalism, acolo unde ne-am întâlnit cu studenţii  în prima parte a zilei de ieri şi unde  Bogdan Hrib a făcut o frumoasă şi importantă donaţie de carte.

Îmi pare rău că primarul de Chişinău – Dorin Chirtoacă nu a reuşit să ajungă la lansare. Am înţeles că fusese o urgenţă pe undeva pe la Botanica… Ma bucur însă că nu a uitat să dea, totuşi, un telefon după eveniment şi să mă felicite. Marea surpriză a fost însă imensul buchet de flori primit din partea domnului Preşedinte – Mihai Ghimpu. Îi mulţumesc pe această cale şi dedic acest buchet tuturor tinerilor noştri, în special celor care au făcut marea schimbare pe 7 aprilie. Mă bucută faptul că oficialii noştri nu uită de cei care, la rândul lor, nu uită de 7 aprilie…

Ah da, a mai fost o surpriză. Moldova 1 şi Moldpres au fost şi ele prezente la lansare. Asta da, surpriză! Recunosc că am vorbit destul de dur la adresa fostei guvernări comuniste, aşa că… rămâne să vedem ce va apărea din cele spuse de mine… Mă rezum doar la atât.

Ţin să mulţumesc în mod special şi partenerilor media care mi-au fost alături. Este vorba de UNIMEDIA, JURNAL TV, JURNAL FM, JURNAL DE CHIŞINĂU, TIMPUL, VOCEA BASARABIEI, VIP MAGAZIN.

Vă mulţumesc încă odată tuturor şi, să ştiţi că m-am bucurat enorm să vă ştiu alături, să vorbim şi să ne cunoaştem.

Doamne ajută!

PS: Tot ieri, la ora 17.00, o altă autoare Tritonic – Oana Stoica – Mujea şi-a lansat şi ea la Chişinău cărţile “Parfumul văduvei negre” şi “Indicii anatomice”. Detalii găsiţi pe blogul Oanei, un om cum mai rar întâlneşti.Vedeţi AICI şi impresiile Oanei despre Chişinău.

PARTEA I (Vasile Botnaru şi Constantin Cheianu)                          PARTEA a II-a (Dan Dungaciu)

PARTEA A III-a (Bogdan Hrib şi eu)                                      Foto – Europa Liberă (autor – Vasile Botnaru )

MOLDOVA 1 despre 100 DE ZILE

[Arată ca slideshow]

12►

[Arată ca slideshow]

La Chişinău au început să fie depuse actele pentru permisul de mic trafic la frontieră dintre Republica Moldova şi România. Potrivit datelor Consulatului României, citate de presa de peste Prut, în prima zi de depunere a actelor, mai bine de 50 de basarabeni din zona de graniţă au depus cereri pentru eliberarea permisului de mic trafic la frontieră. Nu toţi solicitanţii au putut însă aplica pentru permisul în cauză. Şi asta pentru că nu au ştiut exact de ce fel de acte aveau nevoie. Liviu Calancea este unul dintre cei care au făcut cale întoarsă.

Zona de frontieră  cuprinde teritoriul României şi a R. Moldova, care se află de o parte şi de alta a frontierei de stat pe o fâşie de 30 km. Orice parte a unei unităţi administrativ – teritoriale situată la mai mult de 30 km, dar la mai puţin de 50 km de linia de frontieră, este considerată ca aparţinând zonei de frontieră.  Senatorul Mihaela Popa consideră că aceşti km nu sunt atât de puţini pe cât par.

Şi senatorul de Botosani, Daniel Humelnicu, vede perspective importante legate de noul acord de mic trafic la frontieră.

Fostul prim –ministru al R. Moldova, Mircea Druc spune că deşi pasul a fost realizat, iar acordul ratificat, ar trebui să fie gestionat cu atenţie.

Şi profesorul Dan Dungaciu  este de părere că Acordul de mic trafic la frontieră este o oportunitate care trebuie să apropie cele două maluri ale Prutului, nu să le despartă prin erori şi incapacităţi birocratice.

Amintim că acordul între Guvernul Republicii Moldova şi cel al României,  privind micul trafic de frontieră, a intrat în vigoare la 26 februarie curent. Cetăţenii moldoveni nu pot sta pe teritoriul României mai mult de trei luni neîntrerupt de la data trecerii frontierei.

Un reportaj realizat pe 2 martie pentru Radio România Internaţional

Editura Tritonic vă invită ASTĂZI, 3 martie 2010, ora 18.00 la Librăria din centru– Bd. Ştefan cel Mare 126, la prezentarea volumului 100 DE ZILE de Stela Popa.

Invitaţi:

Vasile Botnaru, şef birou Europa Liberă Chişinău,

Constantin Cheianu, scriitor, publicist,

Prof. univ. dr. Dan Dungaciu, sociolog,

Aurelian Silvestru, directorul Liceului Prometeu, scriitor,

Dorin Chirtoacă, primarul oraşului Chişinău.

Vă aşteptăm cu drag.