În sfârşit s-a întâmplat! În sfârşit au avut curajul şi au dat jos cea mai mare ruşine de pe obrazul Basarabiei – sârma ghimpată – ultima redută a comunismului sovietic din Europa. Toate bune şi frumoase, numai că nu ştiu cum se face dar prea puţini au auzit de asta! Când spun prea puţini mă refer şi la cei direct vizaţi – locatarii de o parte şi de alta a Prutului. Şi dacă de Acordul de mic trafic la frontieră localnicii din perimetrul celor 30-50 de kilometri de ambele părţi ale Prutului au mai auzit, apoi de înlăturarea sârmei prea puţin. Partea mare din „vină” înclin să cred că o poartă în primul rând presa. Şi dacă în mass-media de la Chişinău s-a mai vorbit pe ici-colo despre cum a luat premierul Vlad Filat din istorica sârmă acasă, apoi în cea de la Bucureşti subiectul a trecut practic neobservat. Nu s-a discutat, nu s-a dezbătut decât foarte puţin pe marginea acestei teme, pe drept cuvânt istorice, nu s-au grăbit jurnaliştii să fugă la frontieră şi să facă transmisii live, cum le place – nu şi, încă odată, nu. Aşadar, scurt pe doi – subiectul nu făcea audienţă, de unde şi lipsa de interes.

Despre cum ne ignorăm reciproc

Şi pentru că audienţa dictează practic regula, voi aduce aici un exemplu de pe vremea celui mai mare „moldovan al tuturor timpurilor” – Vladimir Voronin. Atunci când batea (trad. rusă – tătuca) făcea câte o declaraţie trăznet despre „imperialiştii şi faşciştii români”, presa din România nu-şi dădea rând promovând pe toate canalele posibile şi imposibile aberaţiile voroniste. Când vine însă vorba de scoaterea sârmei ghimpate, intervine deja… audienţa. Aşadar, acum, când la Chişinău în sfârşit sunt nişte parteneri apţi de un dialog civilizat şi de o colaborare firească, iată că la Bucureşti „câinele de pază” al societăţii trece cu vederea asemenea subiecte cu adevărat importante.

De cealaltă parte a Prutului, în Republica Moldova, o bună parte a presei comite acelaşi păcat. Dezbaterea pe seama introducerii limbii române în constituţie pare să fie omisă de pe agenda mediatică de către importanţi reprezentanţi ai breslei. Fie că nu au curajul necesar să o pună în discuţii, fie că aşa a spus şeful sau… sau nu mai ştiu ce, dar ceva nu e bine. Şi dacă mass media nu îşi face datoria la acest capitol apoi, din păcate, nici politicienii de la Chişinău nu par a fi prea tranşanţi în deciziile ce ţin de acest subiect.

Marea lor greşeală este atunci când cred că cei din România nu observă ezitarea. O mare greşeală. Peste Prut, ezitările Chişinăului se văd mai bine decât se crede.

Ce bine se vede bârna din ochiul celuilalt

„Am fost zilele trecute pe la Sectorul 1 să ridic un certificat de căsătorie pentru un prieten… Şi mi s-au ofilit urechile când am auzit cum o funcţionară ţipa la o doamnă: Să mergeţi la voi la Moscova! De ce veniţi la noi în România?”, scrie un vizitator pe blogul meu. Şi continuă: “Sincer, m-am simţit umilit”. De cealaltă parte, un altul, din România, se pare, scrie: „Haideţi totuşi să nu exagerăm… Sunt nişte exceptii… În rest, aveţi idee câţi oameni nu ar trebui să primească cetăţenia română pentru că după ce o primesc încep să înjure autorităţile şi tot neamul românesc?! Eu personal am cunoscut destui cu cetăţenie care îşi înregistrează maşinile la Chişinău cu “K” (n.n. – de la rus. Kishinev) şi vorbesc numai în rusă”.

Aşadar e un băţ cu două capete. Conchid însă că prin arătarea cu degetul unii înspre alţii mare treabă şi mari folose nu vor trage nici cei de pe malul drept, nici cei de pe cel stâng. Nu exclud că cele două exemple aduse de cititorii mei sunt cât se poate de reale, dar, înclin să cred că toate aceste discuţii nu vor duce la niciun fel de soluţii. Pe de altă parte, ezitările şi polemicile pe marginea unor teme atât de sensibile la Chişinău, precum cetăţenie română, limba română, unire şi românism, pornesc de sus, „de la cap”. Adică politicienii de la Chişinău nici măcar astăzi nu pot fi fermi. Şi mă refer aici la exemplul cu introducerea noţiunii de “limbă română” în Constituţie.

Cine se teme de “limba română” în Constituţie?

Întrebarea firească şi pe care o aud tot mai des în România este “De ce dacă la Chişinău nu mai sunt comuniştii la putere, AIE nu au curajul să pună odată şi odată limba română în Constituţie? Vreţi cetăţenie, dar şi moldoveni vreţi să rămâneţi! Nu se poate! Dacă vorbiţi „moldoveneşte”, de ce nu vă mulţumiţi cu „cetăţenia moldovenească”?” Întrebare şi nemulţumire logică şi firească… la Bucureşti. Nu însă şi la Chişinău, se pare. Anul 2010 nu mai este 1990 când etnicii ruşi învăţau pe un cap limba română simţind că vremurile se schimbă. Acum frâiele sunt slobode, interesul etnicilor ruşi a scăzut vizibil, iar limba română rămâne „poreclită” pe mai departe în Articolul 13 din Constituţie „limbă moldovenească cu grafie latină” (aşa a fost botezată în Constituţia agrariană din 1994). În plus, după 2001, despre limba română la Chişinău s-a vorbit tot mai puţin. Ba mai mult, s-a încercat, pe toate căile posibile, implementarea noţiunii de „limbă moldovenească” în mentalul colectiv. În paralel, limba rusă a revenit la „modă”, chiar „cool”, şi iar a început să stea în capul mesei. Aici trebuie să mulţumim în primul rând tovarăşului Voronin & co(muniştilor).

Aşadar, avem o dilemă: cetâţenia română versus limba română în Constituţie. Ce alegem? Se ştie bine că varza şi capra se împacă până la o vreme, adică până se întâlnesc. Aşa e şi cu această problemă.

Astăzi, după 20 de ani de aşa – zisă independenţă, se pare că ne dăm seama că la Chişinău este nevoie, cum spunea un lingvist american, de un self esteam lingvistic şi de o schimbare. Dar, unde e curajul să producem această schimbare? Cine, de fapt se teme de înlocuirea corectă a “limbii moldoveneşti” în cea de limbă română în Constituţie? Cum să asistăm la o nouă redresare dacă ea nu vine nici din rândurile politicienilor şi nici a mass-media? Să mai aşteptăm un nou 7 aprilie? Nu este, totuşi, prea multă ezitare?

Am scris de mai multe ori despre paradoxurile lingvistice şi identitare din R. Moldova şi constat că în ultima perioadă chestiunile aceasta au ajuns o adevărată dilemă nu doar pentru politicieni şi jurnalişti,  ci şi pentru oamenii de rand. Am ajuns să nu mai ştim cine suntem şi ce vrem! Este evident că politica antiromânească dusă de comunişti, cu precădere în ultimii ani, dar mai ales aversiunea lor faţă de expresia “limba română” a generat un haos şi o confuzie totală în rândurile populaţie. În acest context, de ce AIE perpetuiază aceasă mare minciună? De ce să ne temem de schimbare? Corectarea enormităţii din Constituţie nu ar fi oare „un semn de schimbare” în spiritul şi în memoria celor care au ieşit în stradă şi au protestat la 7 aprilie 2009? Ei nu au nevoie numai de monumente, ci şi de menţinerea vie a spiritului lor!

În loc de concluzie

Eram la o instituţie din Chişinău. Un cetăţean, de undeva de prin sudul republicii, la plata facturii întreabă: “Să completez foaia în română sau moldovenească ori cum se mai numeşte, sau în rusă, cum e mai bine?”

Aşadar, cred că oricât de mult s-ar strădui unii la Chişinău să înlăture din mentalul cetăţenilor R. Moldova noţiunea de limbă română, introducând-o pe cea moldovenească, sau cum spun unii mai “echidistanţi” – limbă de stat – nu au anse de reuşită. Ei pot substitui cel mult formal şi juridic această noţiune, nu însă şi mental.

Pentru băştinaşul de la noi, pentru omul simplu, de pe stradă, chiar şi atunci când o numeşte „limba moldovenească”, limba pe care o vorbeşte şi în care scrie rămâne aceeaşi limbă română din ’90, pe care a cerut-o cu lacrimi în ochi şi în genunchi, în Piaţa Marii Adunări Naţionale. Asta trebuie să spună politicienii şi de asta trebuie să îi convingă pe cei neconvinşi! Dar politicienii şi unii liderii de opinie influenţi nu se prea înghesuiesc toţi să vorbească despre limbă română…

Referendumul este şi o şansă să scăpăm „de boala dublurilor” cum o numea reputatul junalist Constantin Tănase când spunea că „se pare că suferim de o boală grea – cea de a nu fi în rând cu lumea normală: avem două limbi materne, două mitropolii, două uniuni ale scriitorilor, două Crăciunuri ş.a.m.d.”

Şi să ne decidem odată şi odată ce vrem. Stau şi eu şi mă întreb, la fel ca şi interlocutorul meu de mai sus: “Într-adevăr, dacă vrem pe mai departe să vorbim „moldoveneşte”, atunci de ce nu ne mulţumim cu „cetăţenia moldovenească”?”

 1. Problema cetateniei romane revine in discutia publica ca urmare a mai multor declaratii facute de catre oficiali importanti de o parte si de alta a Prutului. Pe marginea acestui subiect aflati in emisiune parerile mai multor politicieni si jurnalisti de la Chisinau si Bucuresti: politicianul Sergiu Mocanu, senatorul Viorel Badea, deputatul Tudor Pantaru, deputatiul liberal Petru Hadarca, precum si alti jurnalisti reputaţi.

Flash Player

Real Player

2. Continuam apoi discutia cu primul cetatean roman expulzat anul trecut de la Chisinau, după ce regimul Voronin a decis instalarea unei cortine de fier pe râul Prut. Este vorba de Vlad Parau, tanarul licean de numai 19 ani, actualmente student, cel care a fost declarat persona non grata de catre autoritatile comuniste de la Chisinau pentru simplul fapt ca, pe 27 martie 2009, a impartit o revista religioasa in centrul capitalei.

3. De la Sibiu, unde am discutat cu Vlad Parau, mergem la alti tineri, la fel de activi şi talentaţi – tinerii basarabeni, membrii ai Asociatiei Studentilor Basarabeni din Craiova. Discutam cu cativa dintre ei despre asteptarile pe care le au din partea actualilor guvernanti de la Chisinau, despre cum vad ei viitorul R. Moldova si cat de mare este dorinta lor de schimbare.

4. Si, la final, asa cum v-am promis intr-o alta emisiune, va propun un interviu amplu cu jurnalistul si dramaturgul Val Butnaru, regizorul Pentru Hadarca si jurnalista Valentina Butnaru pe marginea temei emigratiei abordate in noua piesa “Avant de mourir”.

Desfasurator:

1. Pe agenda încărcată a relaţiilor moldo-române problema redobândirii cetăţeniei române rămâne una dintre cele mai importante. De la începutul anului, legat de această chestiune, au fost făcute mai multe declaraţii oficiale de o parte şi de alta a Prutului. Am stat de vorbă cu o serie de ziarişti şi politicieni de la Bucureşti şi Chişinău şi am aflat cum văd aceştia problema cetăţeniei române pentru basarabeni.

2. „Dacă suntem români adevăraţi nu aşteptăm să ne bage alţii cu forţa Unirea pe gât şi o facem singuri” – de aceasta parere este tanarul Vlad Parau, cel care anul trecut, pe 27 martie, de Ziua Basarabiei, a fost expulzat de către autorităţile comuniste de la Chişinău pentru simplul fapt că ar fi împărţit nişte reviste pe Aleea Clasicilor din capitală. Amintesc ca revistele erau religioase, iar numarul din martie era dedicat exclusiv Basarabiei. Vlad Parau, tanarul de numai 19 ani, a fost primul cetăţean român expulzat de către autorităţile comuniste anul trecut din R. Moldova, atunci când Voronin începuse “să aibă febră” şi “să strănute” când auzea orice despre România şi românism. Ei bine, iată că găsiseră cu cine să înceapă – „marele duşman al Patriei”, „spionul imperialist”, „marele infractor străin”, adică liceanul de numai 19 ani, Vlad Pârău. Nu am ezitat să îi iau un interviu acestui tânăr pe cât de curajos şi curat sufleteşte, pe atât de talentat. Aflati ca este şi poet. In cele ce urmează va propun sa aflati cum s-a luptat ditamai securitatea moldovenească cu liceanul din Braşov şi cum a înfruntat Vlad Pârău febra voronista de la Chişinău.

3. “Nu uitaţi ce aţi promis! Noi am luptat, acum e rândul vostru să luptaţi pentru noi!” - acesta este îndemnul studenţilor basarabeni de la Craiova, membri ai Asociatiei Studentilor Basarabeni din Craiova, catre guvernantii AIE de la Chisinau. Am stat de vorba cu acesti tineri de curand la Craiova la lansarea cărţii mele – romanul 100 DE ZILE - in cadrul Târgului Gaudeamus din Craiova. Pe lângă faptul că sunt nişte tineri activi şi inteligenţi acesti studenti mai au şi o experienţă, unică – cea a lui 7 aprilie. La Chişinău sau la Craiova ei au fost solidari şi au luptat pentru o singură cauză – libertate în Republica Moldova. Iată de ce, pe 27 martie curent, în memoria celor care şi-au dat viaţa în acea „The Tweeter Revolution” din 2009, tinerii basarabeni vor face şi un parastas la Craiova. Aşadar, vă propun in cele ce urmeaza un interviu realizat cu ei pentru MAI APROAPE DE EUROPA. Vedeţi cum gândesc şi de ce unii dintre ei vor reveni în RM, iar alţii vor să rămână în România, cum văd ei aşa-zisa reconstruire a RM, dar şi apropierea de UE. In cele ce urmeaza ii puteti asculta pe Ludmila Motroi preşedinta Asociaţiei Studenţilor Basarabeni din Craiova, Dumitru Belegurschi, vice-preşedintele asociaţiei, Ştefan Ciubotaru, Radu Cupcea si Ion Andrieş.

4. In una din emisiunile anterioare va vorbeam despre premiera piesei „Avant de mourir”, la Bucuresti – semnată de dramaturgul basarabean Val Butnaru şi regizată de Petru Hadârcă. Astazi va propun spre auditie un interviu mai amplu realizat cu cei doi maestri, precum si cu jurnalista Valentina Butnaru, sotia dramaturgului Val Butnaru. Discutam cu domniile lor despre „problema emigraţiei” la basarabeni si felul in care vad ei acest fenomen, dincolo de textul piesei.

Auditie placuta.

SURSA: Radio Vocea Basarabiei

Stela, ce-ti pot spune? Am citit romanul tau(putin spus cu mare interes). Am retrait clipele… Imi vine greu sa-mi exprim emotiile prin cuvinte,deoarece… m-am regasit si eu… Ion Ciugureanu, reprezinta profesorul, intectualul din Transtria, care nu vrea sa se impace cu situatia in care se afla romanii bastinasi. El lupta, nu este singur, doar Ion e prezent si la Corjova si la Tiraspol si la Grigoropol, Thigina, Rabnita, in toate cele opt scoli romanesti. Roberta, Catinca, dar si Dragos parca ar fi copii mei. Mi-au devenit foarte apropiati. Prin ei, subinteleg toti cei peste cinci mii de elevi si absolventii ai scolelor romanesti din stanga Nistrului si orasul Bender. Da, au participat si copiii nostri si, noi, profesorii acestor instituti pe data de 7 aprilie in Piata Marii Adunari Nationale impotriva regimului comunist de la Chisinau. Am simtit pe pielea noastra ambele regimuri. Am supravetuit, deoarece alaturi de noi au fost jurnalistii de la Timpul, Jurnal de Chisinau, ZdG, Radio Vocea Basarabiei,f ostele Antena C si EuroTV. Jurnalistii din Romania. Au fost si sunt alaturi de cei din Transtria Roberta, Catinca si Victor.

Iti multumesc. Cu mult respect si admiratie Ion Iovcev, directorul liceului Lucian Blaga din Tiraspol.

Îi mulţumesc şi eu domnului director Ion Iovcev pe această cale şi mă bucur că nu a ezitat să se pronunţe pe marginea romanului meu. Recunosc că pentru mine părerea dumnealui este extrem de importantă, mai cu seamă că Ion Ciugureanu (alias Ion Iovcev) este un personaj – cheie în această carte. 

Vezi şi articolul Directorul Liceului “Lucian Blaga” de la Tiraspol: “Coada se va ţine de şopârlă”

Mai nou, de 100 DE ZILE  început să fie interesată şi diaspora. Moldovenii din diaspora sunt şi ei prezenţi în carte. Iată ce scrie ziarul “Millenium” al diaporei române din Italia despre această nouă apariţie.

Scriam pe 1 decembrie, dar şi cu alte prilejuri, pe marginea unui reportaj din arhiva proprie (vezi mai jos) despre istoria tulburătoare a nouă tineri din Orhei, de numai 17-18 ani,   maltrataţi de către autorităţile sovietice şi îngropaţi de vii, sub un gard, pentru că au avut marele curaj, în 1940, să arboreze tricolorul românesc pe clădirea NKVD-ului din localitate. Făceau parte din vestita grupare “Majadahonda”, alături de mulţi alţi tineri de aceeaşi vârstă. Aproape toţi au pierit, unii executaţi imediat de sovietici, alţii în lagăre. Există însă şi excepţii… Este un ultim supravieţuitor!

Informaţia am aflat-o de pe blogul Simonei Lazăr şi Tudor Cireş, doi ziarişti de la Bucureşti. Ei sunt cei care au stat de vorbă cu cel din urmă rămas în viaţă dintre luptătorii grupării orheiene “Majadahonda”. Se numeşte Oleg Frunză – “supravieţuitorul deportat în Siberia pentru tricolor”. Totuşi, cum a reuşit să scăpe Oleg Frunză de securea bolşevică? Simplu – cei 17 ani ai săi l-au scăpat. Aflaţi detalii în reportajul de mai jos.

Majadahonda, cel din urmă supravieţuitor

L-au găsit vinovat. Vinovat că a iubit tricolorul. Vinovat că în Basarabia anului 1940, în vârtejul unor vremuri tulburi, a ales să lupte pentru tricolor, pentru o Românie care ar fi putut fi iarăşi Mare. Se numeşte Oleg Frunză şi este cel din urmă rămas în viaţă dintre luptătorii grupării orheiene “Majadahonda”.

În “anul blestemat” care a curs între raptul Basarabiei, prin tratatul Ribentropp – Molotov, şi eliberarea ei, o dată cu trecerea Prutului de către armata română, în vara lui 1941, dubele bolşevicilor (“corbii negri”, cum li se mai spunea) opreau la porţile românilor adevăraţi, pentru a-i ridica şi a-i trimite în Siberia. În acel an de groază, printre aceia care au păstrat vie fiinţa neamului s-au aflat şi tinerii orheieni. Erau elevi (sau foşti elevi) ai Liceului “Vasile Lupu” şi ai şcolii de fete “Doamna Maria”. Alături de ei se aflau profesorii Dumitru Munteanu şi Maria Majaru. Într-o noapte de octombrie, în pădurea de la marginea Orheiului au depus jurământ de credinţă pe steagul tricolor. Fiecare dintre ei a sărutat pânza sfântă şi şi-a pus semnătura. Aveau un ziar, pe care l-au numit “Cu fruntea sus!”. Tipăreau afişe şi îşi scriau proclamaţiile pe zidurile oraşului: “Nu credeţi ocupanţilor bolşevici!”, “Căraţi-vă acasă, barbarilor!”, “Moarte ocupanţilor stalinişti!”.

Gruparea Majadahonda şi-a luat numele după cel al oraşului spaniol, unde voluntarii basarabeni luptaseră între anii 1937 şi 1938, iar printre cei care susţineau activităţile “ilegaliste” ale tinerilor s-a aflat şi primarul oraşului, Vasile Mahu, fost profesor şi director al liceului. Oleg Frunză – pe care l-am regăsit la Bacău după zece ani de la ultimul nostru dialog – îşi aminteşte: “Fusesem elev la Liceul Militar «Regele Ferdinand» din Chişinău, până în 1940. Atunci, liceul s-a refugiat în ţară, dar eu, fiind basarabean, am rămas. Tata m-a înscris mai departe la Liceul «Vasile Lupu»”. Despre Majadahonda ne spune: “Tot ceea ce făcea organizaţia era în folosul comunităţii româneşti. De exemplu, a fost fotografiat aeroportul de la Ciocâlteni, iar imaginile au fost predate peste Prut armatei române. Tot ceea ce ne doream erau venirea românilor şi eliberarea Basarabiei”.

CRĂCIUN CU TRICOLOR

În săptămâna de dinainte de Crăciunul anului 1940, Anatol Gumă, preşedintele organizaţiei Majadahonda, a propus o acţiune importantă chiar în noaptea cea sfântă a Naşterii Domnului. Pe geamurile Şcolii Medii din Orhei au fost lipite afişe anticomuniste. Apoi a fost arborat tricolorul pe trei dintre cele mai importante clădiri din oraş: pe imobilul care adăpostea sediul NKVD-ului, pe clădirea fostei prefecturi, unde se află acum sediul Comitetului de Partid Bolşevic, şi la Primărie. S-au format trei grupe de acţiune şi o grupă de rezervă. Au coborât “cârpa” roşie a sovieticilor şi au înălţat steagul tricolor. “Am urcat pe scara de incendiu a casei doctorului Coteanu”, îşi aminteşte Oleg Frunză aventura acelei nopţi. “De acolo nu ne-a fost greu să punem drapelul nostru. Dimineaţa am ieşit să vedem reacţiile oamenilor. Nu le venea să creadă ceea ce vedeau”. Autorităţile bolşevice au intrat în alertă. Chiar şeful secţiei judeţene de securitate, Gavril Goldenberg, a condus ancheta pentru depistarea “elementelor rebele antisovietice”. “Ne-au luat, ne-au bătut, dar nu am recunoscut şi nu ne-am pârât unii pe alţii. Poate până la urmă am fi făcut-o, dar a venit războiul şi am fost mutaţi în Kazan…” Anatol Gumă, conducătorul mişcării, avea să declare – declaraţie consemnată în dosarul penal ce i s-a instrumentat – “Lupt împotriva regimului de ocupaţie, care ne-a furat libertatea, din convingere şi am un scop bine determinat: reîntregirea cu Ţara Mamă, discreditarea regimului stabilit în Basarabia”. Şi încheia cu cuvintele: “Sunt tânăr şi iubesc viaţa şi libertatea. Oricine la 19 ani iubeşte viaţa şi luptă pentru ea”.

EXECUTAŢI CĂND S-A TRECUT PRUTUL

Din ianuarie până în iunie 1941, anchetatorii sovietici au încercat să strângă probe împotriva tinerilor patrioţi orheieni. Autorităţile anunţaseră că “organizaţia naţionalistă contrarevoluţionară, teroristă” a tineretului studios din Orhei a fost lichidată. Probabil ar mai fi fost multe luni de anchetă, dacă la 22 iunie 1941 Antonescu nu ar fi spus: “Vă ordon, treceţi Prutul!”. Bolşevicii au intrat în panică şi în noaptea de 23 spre 24 iunie, un tribunal militar detaşat special de la Odesa, la Chişinău, a judecat în grabă toate dosarele. Cei care împliniseră 18 ani au fost executaţi pe loc. Ceilalţi – între care şi Oleg Frunză – au fost trimişi în lagăr, cu pedepse între 10 şi 25 de ani. A fost în Siberia 15 ani şi e ultimul dintre membrii Majadahondei care mai este în viaţă. “Am rezistat pentru că trecusem prin şcoala militară, eram obişnuit cu mizeriile gradaţilor. Am supravieţuit şi pentru că am învăţat ruseşte, citindu-l pe Lermontov”, ne spune. A avut curajul să-şi întemeieze o familie, iar când i s-a dat voie să părăsească lagărul a ales să vină în România. În ţara pentru care luptase.

“Pe cei care aveau peste 18 ani i-au împuşcat la 23 iunie. Eu aveam numai 17 ani, aşa că am scăpat. Am reuşit în ziua aceea să păcălesc moartea şi pe călăii ruşi. Iar după 15 ani de lagăr am reuşit să vin în sfârşit în România, unde tătăl meu, care era judecător, venise în refugiu încă din 1941, o dată cu tribunalul din Orhei”

“După proces, când am fost evacuaţi în Kazan, puşcăria se afla în vestita catedrală a Fecioarei Maria, iar celula mea era chiar încăperea unde fusese înainte altarul” – Oleg Frunză, supravieţuitor al grupării Majadahonda

“Prima grupă urma să arboreze tricolorul pe clădirea NKVD-ului, a doua pe clădirea Comitetului de Partid Bolşevic, iar a treia pe fosta clădire a Primăriei. În dimineaţa Crăciunului (1940), oamenilor nu le venea să creadă: deasupra Orheiului s-a înălţat triumfător Tricolorul care vestea păgânilor că lupta continua, iar România va fi iarăşi mare” – Petru Bunăcalea, istoric

Înştiinţarea de la Radiodifuziune

“Când eram în lagăr, în Siberia”, povesteşte Oleg Frunză, “am încercat să aflu ce s-a întâmplat cu familia mea. Am scris acasă, dar nu am primit răspuns. Am scris atunci cunoscuţilor, dar nimeni nu ştia ce să îmi spună. Aflasem numai că reuşiseră să se refugieze în România. Cineva îmi scrisese că s-au refugiat la Roşiorii de Vede, dar acolo era numai soră-mea. La 12 februarie 1956 am primit în lagăr o înştiinţare din partea Radiodifuziunii Române, prin care mi se spunea: părinţii dumneavoastră locuiesc în Dej. Staţi să caut, că mai am încă înştiinţarea!”. Şi împreună începem să răsfoim în dosarul cu file îngălbenite, în care se găsesc de la certificate de absolvire a şcolilor basarabene – cu imaginea Regelui Carol al II-lea decupată cu foarfecele (“Tatălui meu i-a fost teamă să nu spună comuniştii ceva, dacă găseau diploma, de-aia a decupat-o”) – la caracterizări făcute când de sovietici, când de vreun secretar de partid sau şef de brigadă român şi până la acte de proprietate din secolele trecute, care dovedesc drepturi de proprietate în Basarabia. “Iaca şi înştiinţarea!”, ne spune într-un târziu. “E scrisă pe ruseşte, că se considera că eram cetăţean rus.”

Prima soţie

Pe Marieta Curauschene a cunoscut-o în lagăr. Era o lituaniancă deportată şi ea în Siberia pentru “crime” împotriva regimului sovietic. S-au căsătorit la începutul anilor ’50, acolo, la Krasnoiarsk, şi tot în lagăr s-a născut şi fiul lor. În 1955 au primit dreptul de a se întoarce “la baştina lor”. Aveau de ales între Basarabia şi Lituania. “Dacă mă întorceam în Basarabia, mă luau iar la ochi şi era rău. Dacă m-aş fi dus în Lituania, ar fi fost bine, că acolo treceam drept rus, iar ruşii aveau privilegii.” A ales totuşi a treia cale: au venit în România.

Alexandru

I-au pus nume de voievod. Alexandru. Şi-apoi, neamul Frunză se trăgea de prin Rădăuţi – aşa a rămas vorba, de la “stră-străbuneii” bătrânului Oleg. Era numele unui învingător, iar fiul lor va învinge. Alexandru Frunză este acum arhitect la Bacău. Avea doar câţiva anişori atunci când devenea, împreună cu ai lui, un om liber. Oleg Frunză are un cult pentru strămoşi, dar şi un cult pentru urmaşi. Ai lui, ca şi ai camarazilor lui de luptă. “Am avut un coleg, în Basarabia, Martânov. Pe feciorul lui l-am adus în România. Pe el şi pe copiii lui”, ne mai spune.

Aceasta este istoria semnată pe blogul propriu de către ziariştii Simona Lazăr şi Tudor Cireş, cei cărora le mulţumesc pentru aceste noi detalii. Spun asta pentru că, între timp, tineri cu sufletul mare din România, în urma reportajului realizat de mine, au venit cu ideea să înalţe o troiţă la Orhei în memoria acelor martiri ai neamului. Sper ca aceste noi detalii să le prindă bine şi la inaugurarea troiţei să îl invite şi pe Oleg Frunză.

Dumnezeu să îi odijnească în pace pe cei seceraţi de securea bolşevică.

n.n. Mai jos vă ofer spre vizionare o galerie foto cu imagini ale eroilor, pe care le-am primit de la Andrei Calcea, la muzeul de la Casa Veteranilor din Orhei.

[Arată ca slideshow]

Preluat pe HOTNEWS.md,  RGN press şi pe Radio Vocea Basarabiei

L-am întâlnit la Sibiu, la Facultatea de Jurnalism, acolo unde am fost să vorbesc mai tinerilor mei colegi, alături de Editura Tritonic şi autorii săi, despre R. Moldova şi 100 DE ZILE. L-am remarcat din prima. Era îmbrăcat într-o geacă „plină de tricolor”. Are numai 21 ani. Este în al doilea an de facultate, dar, faţă de colegii săi, are în spate o experienţă unică – a fost expulzat anul trecut de  către autorităţile comuniste de la Chişinău pentru simplul fapt că ar fi împărţit nişte reviste religioase (un număr special dedicat Basarabiei) pe 27 martie, de Ziua Basarabiei, pe Aleea Clasicilor din capitală.

Este primul cetăţean român expulzat de către autorităţile comuniste anul trecut când Voronin începuse să aibă febră şi să strănute când auzea orice despre România şi românism. Ei bine, iată că găsiseră cu cine să înceapă – „marele duşman al Patriei”, „spionul imperialist”, „marele infractor străin”, adică liceanul de numai 19 ani, Vlad Pârău.

Nu am ezitat să îi iau un interviu acestui tânăr pe cât de curajos şi curat sufleteşte, pe atât de talentat (este şi poet). Aflaţi din audio cum s-a luptat ditamai securitatea moldovenească cu liceanul din Braşov şi cum a înfruntat Vlad Pârău febra lui batea Voronin la Chişinău.

“O avocata de la un ONG din Chisinau (Natalia Hantea) a depus recurs in numele meu si in iulie 2008 s-a judecat cauza la Buiucani, atunci si numai atunci am primit permisiune sa intru in RM ca sa ma prezint la proces. Judecatorul mi-a facut dreptate, a constatat ca invinuirile pentru care am fost expulzat sunt aberante si nereale, si a dispus sa mi se ridice neintarziat interdictia. Am sentinta definitiva in acest sens. Dar pe 31 August 2008, de ziua Limbii Romane, am incercat din nou sa trec Prutul, cu tidula in mana, si nu m-au lasat. De atunci nu am mai incercat sa trec Prutul. Voi vedea pe viu anul asta de 27 Martie si iti spun. Mai multe detalii poti gasi la adresa”, spune Vlad.

Concluzia tânărului Vlad Pârău este una singură: „Cred că dacă suntem români adevăraţi nu aşteptăm să ne bage alţii cu forţa Unirea pe gât şi o facem singuri, pentru că la 1918 s-a făcut într-un context cu totul şi cu totul imposibil. Nimeni nu a acceptat acel lucru şi, totuşi, s-a întâmplat – de la români şi prin români. Şi să zicem că UE ar face Unirea pentru noi, nu cred că ar dăinui.”

Voi ce credeţi despre vorbele tânărului de 18 ani?

Vezi AICI şi blogul lui Vlad Pârău.

Pentru Radio România Internaţional şi “Mai aproape de Europa”

La îndemnul bunului meu cunoscut  – scriitorul Vasile Ernu, vă aduc la cunoştinţă următoarea informaţie:

Design de carte germană la Chişinău

Centrul de Carte Germană din Bucureşti şi Editura Cartier vă invită miercuri, 10 martie, ora 18.00, la Librăria din Centru, Bd.Ştefan cel Mare nr.26, , la vernisajul expoziţiei de carte „Cele mai frumoase cărţi germane 2008-2009”.

În deschidere vor lua cuvântul: Ioana Gruenwald, Vasile Ernu şi Sorin Hădârcă (Madrizen).

Expoziţia include titlurile laureate,  la cel mai important concurs de design de carte din Germania, „Die schönsten deutschen Bücher”, organizat de Fundaţia Buchkunst din Frankfurt.

În fiecare an, cu ocazia Târgului de Carte de la Frankfurt, are loc festivitatea de premiere a titlurilor alese de un juriu independent.  Peste 40 de titluri, premiate la mai multe categorii,  stabilite după criterii foarte precise cum ar fi: debut, beletristică, non-fiction, carte de copii, manuale, carte bibliofilă etc. Aşa cum declară conducerea Fundaţiei Buchkunst, toate aceste cărţi trebuie să fie “exemplare din punct de vedere al concepţiei grafice, al layout-ului şi al execuţiei tipografice”.

Cărţile laureate sunt ulterior constituite într-o expoziţie  -  care include de fiecare dată şi un catalog – care itinerează  la numeroase târguri de carte din lume. La Bucureşti ele sosesc de peste 5 ani de zile şi acum ne bucurăm că le putem aduce pentru prima oara la Chişinău. Peste 60 de volume care vă aşteaptă să le răsfoiţi, să vă bucuraţi şi mai ales să vă inspiraţi.

www.stiftung-buchkunst.de, www.cartier.md, www.bukarest.buchinformationszentrum.org

M-a sunat de dimineaţă o bună amică de la Chişinău. Citise blogul Indianei (este o fană a acesteia). Cu somnul între ochi (azi dimineaţa pentru mine a început pe la 11.oo) deschid net-ul, apoi blogul superb al Indianei (pe care o cunosc de ani buni de zile, dar cred ca ne-am intersectat, totuşi, prea puţin…) şi citesc impresiile frumoasei brunete despre noul meu roman 100 DE ZILE.  Aflu că Indiana a pornit spre Bălţi citind cartea… 

“Aşadar, 134 km i-am făcut împreună cu Stela Popa: am trăit prin trăirile ei, am tresărit… m-am enervat, “am căzut” şi am vrut tare-tare să mă ridic… Am trăit  prin fiecare literă. E mai mult decît aşteptam. Vreau un autograf”, scrie Indiana pe blogul personal. Şi continuă: “Stela, aştept noutăţi şi creme antirid pentru cei care îşi lasă nopţile să umble aiurea cît ei ţin lampa aprinsă ca să-ţi fure literele brunete, pentru cei care cred în tine şi care se trezesc dimineaţa ca buhnele, dar totuşi bucuroşi că au mai “învins” un titlu care merită atenţie. După ce închid romanul, te sun să facem un interviu. Chiar mi-i dragă de tine…”

Despre autograf, dragă Indiana, nu se pune problema. Cu mare drag. Mai mult, te invit şi eu cu mare plăcere la o cafea, când revin la Chişinău. Cât despre creme… îmi place ideea, dar la frumuseţea nativă pe care o ai, chiar nu cred că ai nevoie de vreo recomandare. Totuşi, ideea e bună – cartea să se vândă cu o cremă (dacă tot e la modă cărţile să se vândă cu ceva)

Aşdar, închid blogul Indianei, mulţumită – nu uit că este absolventă de filolgie, ceea ce contează -, îi dau un vot apăsat la Blogovăţ şi fug acum spre Sibiu pentru lansarea cărţii acolo.

Gânduri bune tuturor!

După cum ştiţi, Jurnal TV s-a lansat vineri la Chişinău, iar eu le urez mare succes colegilor de la acest post de televiziune. Printre invitaţii de seamă ai Jurnalului, la lansare a fost şi primarul Dorin Chirtoacă. Cu acest prilej, edilul şi-a amintit de vremurile pe când făcea televiziune şi a fost voice over-ul ştirilor de la Jurnal. Urmăriţi mai jos un reportaj realizat despre lansarea 100 DE ZILE la Chişinău şi cititit de nimeni altul decât Dorin Chirtoacă, cel care, aşa cum am spus-o şi anterior, nu a reuşit să ajungă din motive profesionale la lansarea cărţii, dar nu a uitat să-mi transmistă felicitările de rigoare. Şi iată că acum primarul mă mai surprinde odată.

Surprinsă am fost şi de faptul că la lansarea 100 DE ZILE  a fost prezentă şi Moldova 1. Să înţeleg că încetul cu încetul “mohicanul din dealul Schinoasei” începe să se reformeze? Doamne ajută! Şi mai dă Doamne! – vorba vine. Le mulţumesc şi lor pentru prezenţă.

Pe această cale mulţumesc încă odată tuturor partenerilor media şi celor care mi-au fost alături la lansarea de la Chişinău: UNIMEDIA, JURNAL TV, JURNAL FM, JURNAL DE CHIŞINĂU, TIMPUL, VOCEA BASARABIEI, VIP MAGAZIN.